Anul cinematografic 2023 s‑a încheiat oficial cu decernarea premiilor Oscar. Chiar dacă e un premiu al Hollywoodului, este un fel de punct culminant al anului. Putem, bineînțeles, constata și regreta o reprezentativitate redusă pentru filmele realizate pe alte meleaguri, dar vom rămâne doar cu constatarea. Pe de o parte, Hollywood este ceea ce este, pe de alta, concursul filmelor „străine” este o mașinărie enormă și marea lui parte se desfășoară în umbra concursului principal, dar nu e deloc mai puțin energivor sau mai mic cantitativ. Vom aminti că oricare asociație cineastă națională (mai pe scurt, oricare țară) poate să‑și trimită un film care va participa la concurs. Dar și aici totul e o convenție destul de poroasă: The Zone of Interest, care a luat Oscarul la categoria celui mai bun film „străin”, a fost și printre cei 10 nominalizați pentru filmul anului, iar Anatomie d’une chute, film francez, a fost în top 10. Dar filmul propus de Franța la categoria „film internațional” a fost La Passion de Dodin Bouffant.
Astea fiind spuse, e păcat totuși că doar cinci filme au parte de gloria mediatică și (să fim obiectivi) comercială de care beneficiază un simplu nominalizat la Oscar la categoria „film internațional”. În ediția de astăzi a rubricii vom prezenta două filme care merită toată atenția cinefililor. Au fost remarcate la varii festivaluri și foruri cineaste, unul dintre ele a și intrat în top 5 la Oscar, iar altul – nu, deși și‑ar fi meritat locul fără mari dubii.
Fallen Leaves (2023, Aki Kaurismäki). Kaurismäki este un realizator finlandez destul de cunoscut în lumea mică a cinemaului de autor, filmele sale fiind deseori prezente la festivalurile de categoria întâi. Pentru precedentul său film, The Other Side of Hope (2017), realizatorul a luat un Urs de Argint la Berlin, iar Fallen Leaves a fost unul din cele mai remarcate filme la Festivalul de la Cannes, unde a luat Premiul Juriului. Filmul este o continuare a ceea ce a fost numit seria „proletară” a lui Kaurismäki, care include deja câteva realizări: Shadows in Paradise (1986), Ariel (1988) și The Match Factory Girl (1990). Fallen Leaves este, în linii mari, o poveste de dragoste tandră și foarte poetică. Ansa este angajată la un supermarket, Holappa este un muncitor pe un șantier. Ansa este dată afară de la lucru de către un șefuleț pentru că, chipurile, a furat din produsele perimate ce urmau a fi aruncate, iar Holappa – dat afară pentru că e… bețiv. Nimic mai depresiv și mai trist ca decor pentru spectatori… Și nici eroii nu mai sunt tineri… Și poate că așa și am fi perceput această poveste dacă nu ar fi dragoste la mijloc. Cei doi se îndrăgostesc, evident! Holappa se lasă de băut, Ansa adoptă un maidanez și îl scoate pe Holappa din comă, iar pe final pleacă toți trei spre zile mai fericite… Am simplificat mult, dar pe toată durata filmului circumstanțele sunt parcă împotriva celor doi. Scenariul Fallen Leaves e scris impresionant de bine, Alma Pöysti și Jussi Vatanen sunt admirabili în rolurile principale, iar la nivel de bandă sonoră veți avea posibilitatea să descoperiți un duet splendid: Maustetytöt cu „Syntynyt suruun ja puettu pettymyksin”. (Ce bine e în era digitală, când nu trebuie să memorizezi nume de cântece și grupuri finlandeze!)
Perfect Days (2023, Wim Wenders). Realizatorul german ne prezintă un film… japonez! Filmul lui Wenders a fost în lista celor cinci nominalizate pentru Oscar, iar la Cannes Kōji Yakusho a luat premiul pentru cea mai bună interpretare masculină. Acțiunea filmului Perfect Days se petrece la Tokyo și e construită în jurul unui personaj, Hirayama, un om între două vârste, care întreține o rețea de toalete publice. Filmul e din categoria celor „de atmosferă”. El nu povestește nimic spectaculos și nu are o tramă cu un fir epic bine definit. E o succesiune de mici întâmplări nesemnificative (sau poate că foarte semnificative) din cotidianul lui Hirayama, o persoană cu o filozofie a vieții specială. El salvează puieți de copaci minusculi, pe care îi răsădește în ghivece și îi crește pe terasă, ascultă casete vechi, citește cărți, privește baseball cu niște bătrâni într‑un bar de cartier, poartă un dialog mut cu un boschetar, joacă prin mesaje ascunse cu un necunoscut ș.a.m.d. E ceva din vechiul Amélie Poulin în acest film: mereu se întâmplă câte ceva, dar per ansamblu nu se întâmplă nimic, iar spectatorul rămâne vrăjit de magia filmului și regretă când acesta ajunge la final.
