„Căciulă, dragul meu Căciulă! Departe de mine gândul să‑ți fac vreun rău cu ce spun aici. L‑am terminat pe Cornilă. M‑a dat peste cap. Ai grijă de Diana, petrece timp cu ea! De aia ți‑am și spus să faci și tu un efort. De ce nu poți să scrii și tu așa bine ca acest Cornilă? Eu de bine te învăț. Muncește mai mult și o să scoți și tu o carte ca a lui! Hai pa, ai grijă de cea mică. Sunt aici când ai nevoie de mine, G.”
Sunt iar la Berbecea acasă, sorbim din beri, în jurul grătarului; e bine. Soțiile sunt în casă cu copiii, că‑i cam frig, deci ne simțim în largul nostru: „Auzi, bă, Căciulă, zice Berbecea, tu mai știi ce culoare avea părul ei pubian?” Iau încă un gât din sticlă: „Roșu‑morcov”. Berbecea ciocnește cu mine, fericit: „Bravo, mă! Ești bun pe memorie. Se vede că ești scriitor… hai noroc!” Apoi strigă după cel mijlociu al lui, să dea fuguța la frigider și să mai aducă încă două mici, da’ să fie reci.
Guapa era cea mai frumoasă fată din Vama Veche, în anii ăia. Studentă la Spaniolă, plină de bani, nu se uita la nimeni, îi zvârlea pe bărbați ca pe semințe, c‑avea cu ce: micuță ca o statuetă, cu ochi albaștri și piele perfectă, tunsă scurt, cu sânii mici și tineri… Se uitau vamaioții la ea ca Ruscanu la jocul ielelor. Degeaba, ea alegea pe cine voia, dar s‑a‑ndrăgostit tocmai de Berbecea, dracu’ știe cum (bine, eu știu cum, da’ prefer să tac). Măcar că din toată Vama aia numai eu eram mai sărac decât Berbecea, Guapa pe el l‑a ales. Vreo doi ani frumoși au fost împreună, dar nu singuri: mă luau cu ei peste tot. Vară, iarnă, munte, mare, oriunde. Am făcut un Crăciun la cabana „Pietrele” din Retezatul Mare, ne‑am plimbat, am făcut trasee micuțe, a fost de ținut minte. Într‑o dimineață am urcat până la Tăul Dintre Brazi, care era înghețat bocnă, iar ei doi au jucat fotbal pe gheață în timp ce eu păzeam bagajele. Cu căciula mea au jucat. N‑aveau minge, iar eu purtam pe cap o căciulă de nutrie, făcută de taică‑meu, din blănurile nutriilor lui (crescuse nutrii înainte de Revoluție). Oribil obiect, îl văd și‑acum. După ce că era de nutrie, mai avea și o căptușeală sinilie de mătase vegetală, deci gluma generală era să mi se fure căciula, să fie întoarsă pe dos și folosită pe post de minge. Acolo, la Tăul Dintre Brazi, a fost singura dată când nu m‑a supărat faza asta; prea erau amândoi tineri și frumoși. Pe urmă Guapa s‑a măritat și a plecat în Elveția c‑un bogătaș, apoi în Irlanda, și acum e undeva prin Columbia Britanică, plină de bani cum a fost toată viața. Are trei copii, Berbecea are și el trei, iar de amorul lor s‑a ales pulberea și praful: în cel mult cinci ani, hai șapte, amândoi vor fi bunici.
Pe de altă parte, eu pe Guapa n‑am putut‑o uita vreodată. Am iubit‑o cel puțin cât a iubit‑o și el, dar de fapt mai mult, din moment ce pentru mine a rămas pură, deci zeiță. Am reluat legătura pe Facebook, ca bătrânii, am aflat cu bucurie că e mare amatoare de literatură română contemporană (degeaba ziceți… Filologia de la București a fost o facultate foarte bună!), o alimentez cu cărți, dar mai ales cu recomandări. Așa a ajuns ea să citească Duhuri de George Cornilă. Și să‑mi trimită scârboșenia aia de mesaj, nesimțita dracului, că mă enervez la loc!
Pentru că Duhuri a apărut în colecția Biografii romanțate de la Polirom, acolo unde am publicat și eu o carte. Guapa a citit‑o și a strâmbat din nas, ca apoi – doar ați văzut! – să‑mi ridice în slăvi cartea lui Cornilă. Care e bună, nu zic că nu‑i; dar de ce să mă compare Guapa cu el? Mă rog, zic și eu… cu Berbecea cum a fost?!
În Duhuri, autorul se lăbărțează ca asfaltul ieftin, povestindu‑ne micile găinării comise de numitul Bogdan Petriceicu Hasdeu, pe care oricum nu‑l chema așa și de care ne‑am săturat cu toții încă din liceu. Nu zic, omul a făcut cam toate prostiile pe care le poate face cineva pe lumea asta, iar de terminat nu a terminat nimic din tot ce‑a început (aici l‑am citat pe Cornilă, dar fără ghilimele, că nu mai știu formularea exactă). Unde plec capul: da, Hasdeu ăsta a început enorm de multe. Nicio ființă umană nu putea duce la bun sfârșit TOT ce‑a început el. De exemplu, s‑a apucat de‑un dicționar pe care l‑a dus până la litera „B”. Și ăsta e doar un exemplu, dar dacă citiți cartea, o să vă faceți cruce pân’ la buric.
Ceea ce nu știam și m‑a impresionat profund (iar dacă recitiți mesajul Guapei, veți vedea că și pe ea): povestea celor două Iulii. Admit că nu știam nimic despre Iulia Falicz, munteanca rămasă șchioapă din Revoluție (1948‑1849), care și‑a iubit so‑ țul cu o dragoste absolut nemeritată și care, prin energia cu care i‑a ținut casa, mi‑a amintit fix de nevastă‑mea. Ceea ce credeam că știu e povestea Iuliei‑fiica, cea care în Duhuri apare cu numele de alint Lilica. Dar am fost un bou. Știam că a murit la 19 ani, de tuberculoză, și că de‑atunci a luat‑o Hasdeu pe calea spiritismului, făcându‑se de râsul târgului. Mă scuzați că repet: am fost un bou.
Povestea‑i alta. Lilica este, pur și simplu, un personaj fabulos, o ființă din alt ev. Iar pentru moartea ei absurdă nu există alt vinovat decât maniacul de taică‑su, cu ambițiile lui prostești de Number One. De mică, Lilica l‑a admirat pe zăltat și a încercat să‑l imite, excelând la orice, excelând la toate. Și cum moare? Ei bine, mânată de ambiția de a se întoarce la București c‑o diplomă de la Sorbona. Și pentru asta stă cocoșată pe harțaloage, în aerul fetid al iernii pariziene, până‑și face drum bacilul spre plămânii ei fragili de fată mare. Am zis clar: „de fată mare”. Pentru că asta m‑a lovit cel mai puternic din toată cartea lui Cornilă: viața netrăită a Iuliei Hasdeu. De dragul idiotului de tati a pierdut tot din viață, inclusiv viața.
Închei cu un citat de la pagina 183, când Iulia Falicz îi zice soțului: „Ține minte, eu am mai omorât oameni, tu nu”. Dacă ea trăgea atunci, poate că Lilica trăia.
