La un an distanță de la apariția volumului Spiner, un volum tulburător despre un fiu care „stă de vorbă” pentru prima dată cu tatăl său, Artiom Oleacu revine în forță cu o nouă carte de poezie, intitulată Plin de adevăr, apărută la Editura Casa de Pariuri Literare, București.
Deși tema paternă lipsește cu desăvârșire în noua sa carte, aluziile subtile formează o legătură clară între cele două volume.
În Plin de adevăr, poetul Artiom Oleacu explorează două mari dimensiuni: mama și propria existență, redate de multe ori ca un lanț al nenorocului și al nefericirii: „mama nu mai are mamă/ n‑a avut nici surori/ nici frați/ copilul ei n‑a avut tată”. Poemul subliniază destinul repetitiv al acestor două personaje, mamă și copil, care trăiesc și împart o experiență asemănătoare.
Poezia lui Artiom Oleacu nu aduce elogiu sau recunoștință femeii care l‑a crescut singură, așa cum se întâmplă în poezia tradiționalistă, ci, mai degrabă, descrie existența cotidiană a acestei femei: „început de pandemie/ sunt cu mama/ înainte de a intra în supermarket/ mama se împedică/ și cade/ acasă ne întoarcem fără cumpărături/ mama se întoarce/ fără ochelari”. În majoritatea poemelor, eul liric este personajul direct asupra căruia se răsfrâng aceste experiențe banale: „îi încălzești ciorba/ îi amintești să ia pastilele/ îi aduci un pahar cu apă/ ieși din cameră/ ca să nu auzi scâncetul ei/ când își face injecțiile”.
În acest volum, poetul explorează și alte dimensiuni ale familiei, bunicul și bunica, aceștia simbolizând rădăcinile, copilăria și paradisul pierdut: „merg în satul/ unde sub pământ doarme/ bunica/ și tălpile unui dinozaur/ din plastic/ merg să‑mi revăd copilăria/ bicicleta/ vânătăile/ malul Nistrului/ numărul casei și/ strada”.
Dacă în Spiner eul liric își caută cu disperare identitatea, urând faptul că este fiul unui „tată de nimic”, în noul volum acesta este mândru de rădăcinile sale, fiind copleșit de nostalgia originilor. Eul liric este preocupat și de împlinirea personală, împlinirea în dragoste. Versurile sugerează nevoia unui tovarăș de viață care să‑i curme suferința și singurătatea. Vocea eului liric este slabă și șovăielnică, lucru pe care‑l afirmă și Cosmin Perța, pe coperta a patra, sesizată și în următoarele versuri: „am auzit că ți‑ai cumpărat o rochie/ mâine voi merge la librărie/ să‑mi cumpăr un roman/ tu te vei plimba cu bicicleta/ o să mă gândesc la rochia ta/ un necunoscut îți va cumpăra/ un buchet de trandafiri/ ce tare vei spune tu”.
În mai multe poeme de dragoste, eul liric intră în rolul de spectator, și nu de participant al acțiunii, chiar dacă, aparent, știe ce vrea: „să deschid ochii/ și să văd lumea/ să deschid ochii/ și să te văd pe tine”.
Conchidem, astfel, că poezia lui Artiom Oleacu este proaspătă, plină de adevăr, o poezie despre identitate și despre criza existențială a mai multor generații.
