Cartea Suzănicăi Tănase, Grădina Sofiei, este de o sensibilitate aparte. Întreg conținutul gravitează în jurul a trei teme: maternitatea, emigrarea și moartea, având drept laitmotiv burta – care este casa Sofiei, grădina Sofiei, care devine centrul universului pentru personajul literar. Aceste trei teme dirijante sunt abordate prin prisma a trei perspective temporare diferite: retrospecția, introspecția și prospecția. Retrospecția – prezentă în momentele în care eul liric planează în trecut pentru a rememora anumite momente din copilărie, în încercarea de a găsi un reper, de a găsi niște explicații pentru ea în calitate de mamă, căutând să înțeleagă mai bine cum să gestioneze unele situații din noua ei existență, cum ar fi relația cu frații mai mici. Se gândea cum se va prezenta această relație în cazul copiilor săi, amintindu‑și de fratele ei mai mic: „[…] Când plânge, fratele meu poate să adune toată casa, chiar dacă e plecată la pădure. Musafirii ung mierea pe cuvinte și îi dăruiesc unul dintre cele două sucuri de pe frigider / Îi șoptesc în ureche să îmi dea și mie o guriță mică de tot, dar el nu vrea, că am băut deja unul, iar sucul ăla e doar al lui” (p. 33). Sofia are abia 11 săptămâni, iar mama este preocupată de felul în care va fi ea primită de către fratele mai mare, primul său copil. Remarcă cu bucurie că băiatul deja o iubește, mai mult chiar, doar el este cel care o înțelege pe Sofia și îi pregătește un cadou – o rochie albastră: „De fiecare dată când îmi chiorăie mațele, băiatul meu spune că vorbește Sofia. Doar el o înțelege. De curând, mi‑a spus că vrea să îi cumpere o rochie albastră” (p. 59).
De altfel, pe tot parcursul cărții, eul liric alternează între două perechi de ipostaze aflate la antipod, mamă vs fiică și mamă a doi copii vs soră mai mare. Din amintirile eului liric înțelegem că era foarte geloasă pe frumusețea mamei sale, apoi, comparându‑se, își dorește să devină o mamă ideală pentru copiii săi. Reflectând asupra condiției de mamă, trece cu lejeritate dintr‑un cadru temporar în altul. Astfel, intrăm într‑un cadru prospectiv, marcat de neliniști, așa cum, gândind la viitor, se naște frica de faptul că nu va putea împărți egal iubirea la doi copii. O frică înțeleasă, cred, doar de mame: „Oare când naști al doilea copil îl iubești mai mult sau mai puțin decât pe primul? Băiatul meu mi‑a umplut deja imina cu vârf, nu știu cum să fac loc” (p. 25). Revine la acest gând de mai multe ori, amintindu‑și și despre cum făcea mama ei pentru a împărți iubirea între ea și fratele ei. Tot pentru un viitor ipotetic se proiectează pe ea mai bună: „O să fiu mai calmă. Mai blândă. / O să‑l sărut mai mult. / O să‑l strâng în brațe mai des” (p. 26). Aceste gânduri și grijile toate, care copleșesc eul poematic, sunt un tribut adus maternității și, în același timp, vorbesc despre iubirea imensă, atotcuprinzătoare, care pune stăpânire pe femeie în momentul în care devine mamă. Totul se schimbă, se modifică percepțiile asupra vieții și a morții, asupra frumosului. Femeia învață de la zero viața. De parcă burta ar fi șters totul, ca un burete, și vine copilul să rescrie întreg conținutul semantic al existenței umane: „Când aveam doar o inimă eram incompletă. / Nu știam. / Nu știam / Nu știam. / Cum doare, nu știam. / Cum se simte, nu știam. / Cum se iubește, nu știam […]” (p. 11).
Dar până a ajunge la aceste cursuri despre iubire și esență, mamele se ciocnesc de un zid al angoasei. De la prima poezie, autoarea ne invită în coșmarurile ei, ne primește cu „un lung șiroi de sânge” (p. 9). Intrăm într‑un vis. Într‑un coșmar, iar acesta va urmări obsesiv, de‑a lungul cărții, personajul poematic, care este de‑o pudoare și de‑o inocență aparte: „De ce, în schimb, nu mă priveam în oglindă goală?” (p. 9). O frică imensă pune stăpânire pe viitoarea mamă – frica de moarte, dar nu de propria moarte: „Îmi era teamă de moarte, dar nu ca celorlalți oameni. Nu mă temeam pentru mine, cât pentru ai mei. / De când mi s‑a născut băiatul, a încetat teama pentru părinți și a fost / înlocuită cu cea pentru el. / Mai târziu îmi va fi frică pentru Sofia” (p. 20).
Departe de casă, această frică capătă nuanțe și mai sinistre. În noua țară, deși totul vorbește despre deschidere – nu sunt garduri, porți –, se simte extrem de singură. O țară căreia nu îi dă numele, o numește „țara nouă”. Un detaliu destul de sugestiv. Pentru că această țară străină poate fi oricare țară. Dacă pleacă în Franța sau dacă pleacă în Canada, e tot țară străină, e aceeași dramă, aceeași singurătate: „În țara nouă mă forțez. Mă gândesc la viitor comparându‑l cu trecutul” (p. 89). Acolo, în țara nouă, îi este dor de „bătrâna cu brânză de la stână”, care vindea la piață, îi este dor de autohton, căci „În țara nouă nu mănânc nimic din noua țară. Mănânc doar din alte țări” (p. 73). Totul este importat. Îi lipsește chiar și acea identificare cu locul și produsele, care nu pare atât de importantă când ești la tine acasă. Dar într‑o țară străină înțelegi valoarea lui „acasă”, într‑o țară în care totul este diferit, până și animalele: „În țara nouă câinii latră altfel. Woof‑woof, nu ham‑ham” (p. 61). Odată plecată, nici nu se mai identifică cu omul care era înaintea plecării. Se afundă într‑un sentiment al inferiorității: „Când pleci departe, rămâi în urmă” (p. 74). Dar se resemnează cu această inferioritate. De altfel, în întreaga carte, care stă sub semnul blândeții, nu se revoltă eul liric nici când pleacă, nici când este etichetată „neagra”, nici când se desparte de bărbatul cu care a plecat în țara nouă, nici când pierde copilul în veceu. O resemnare totală. O resemnare uimitoare. Durerea, dorul, tristețea, toate sunt prezentate cu asumare: „Taci, e singurul mod de a astâmpăra durerea” (p. 133). Dar totuși nu tace, își povestește durerea, povestește prăpastia în care alunecă odată cu scurgerea copilului prin gura de canalizare. Nu tace. Spune. Nu strigă că o doare, doar constată, se compară cu vaca al cărei vițel a fost tăiat și gătit la scurt timp de la naștere: „Vaca mugește des și de două zile nu mai rumegă. Simte. / Carnea de vițel e fragedă. Cea mai gustoasă” (p.132). Sângele care o urmărește pe tot parcursul cărții prin vise intră, într‑un final, în realitatea personajului: „Mi‑e rece și am udat patul cu sânge” (p. 134). Dar și această pierdere parcă ar fi fost presimțită de mamă încă de la început, căci personajul poematic se grăbea să trăiască tot, să‑i spună tot, să îi facă daruri, să îi explice cum e cu florile. Își doreste să o aducă cât mai repede acasă. Să o aducă în realitatea ei, dar nu în una idealizată, nu în lumea poveștilor, ci în realitate. Pentru copil nu vrea să construiască o lume mai bună, ci îi promite că o va ghida prin lume așa cum este ea, cu „deal cu stele”, dar și cu „gropi” (p. 84). Îi dă lecții de viață, în care întrevedem introspecția: „Să scobești în miezul tău până dai de tine. Să închizi ochii când găsești ceva. Să recunoști doar pe cel care te recunoaște. Așa cu ochii închiși […]” (p. 100) – aceste sfaturi pe care i le dă Sofiei vorbesc despre exercițiile ei de introspecție. I‑ar fi plăcut ca fiica ei să fie ancorată în realitate, să nu fie la fel de visătoare precum a fost ea. Se autoanalizează încontinuu. Conștientizează că din milă îi ține alături pe unii oameni și că resimte această milă pentru toți, mai puțin pentru ea însăși: „În rest, stau cu orele în fața oglinzii ca să văd când o să‑mi fie milă de mine” (p. 76). Înțelege că, deși destul de matură, încă mai crede în povești și suferă din cauza faptului că unele mituri se destramă: „Tată, te rog, nu plânge. Tu nu ai voie / Dacă tu plângi / Dacă și tu plângi. / Atunci…” (p. 71).
În final, se destramă și mitul grădinei Sofiei. Despărțirea de ea o doare cel mai mult. O chinuie mai ales felul în care a plecat Sofia. Nu îi reproșează că a plecat, îndrăznește doar să o roage să mai stea, nu atât pentru ea, cât pentru fratele ei, care va fi diferit de cel cu care a crescut personajul liric, va fi un frate bun și iubitor: „Stai. / Mai stai. / O să ai un frate mai mare care te va iubi” (p. 137).
