Nu e vorbă, mai greșesc și criticii. Și e firesc să te superi pe un exeget capricios, fie că autorul greșește, fie că are perfectă dreptate, dar… oricum e neplăcut să ți se spună – în public! – că ceea ce ai produs tu e un obiect imperfect (aproape nefuncțional), urât sau, citit în revolta ta cumplită, un lucru de mântuială. Cârpeală! Bine, de regulă, textele critice (nu pamfletele) atacă atent subiectul criticat, formulând cu oarecare precauție obiecțiile. Dar se întâlnesc și afirmații tranșante, spuse direct, fără perdea. Iar dacă – în loc de concesii și eufemisme – se mai și ironizează pe seama produsului tău estetic, cum să‑l rabzi pe ticălos?
Și nu avem în vedere numai textele recente („critica de întâmpinare”), ci și „opere”, aparținând unor somități. Aici revolta este cumplită, iar verdictul e absolut, fără drept de apel: cum să te legi de opera unui scriitor consacrat (ați sesizat elementul etimologic de sacralitate în acest cuvânt?)? Deci, nu mai contează dacă ai dreptate sau nu: poți să ai dreptate, dar nu ai dreptul ! Așa crede lumea azi, când critica e bună numai ca instrument de marketing, cu funcții promoționale. Să argumentezi cât de genială este opera pe care o prezinți și să folosești autoritatea de critic eficient și competent (că din ăștia sunt solicitați, cei de duzină nu contează și nu îi ascultă nimeni) ca pe un cal de tracțiune la scoaterea opului din glodul mediocrității. Ce făceau clasicii la vremea lor? Întrebarea e bună și în contextul revizuirilor/relecturilor, finalizând uneori cu exegeze interpretate ca „demolări” ale statuilor geniilor.
„Peste cincizeci de ani, Florile răului vor rămâne doar o curiozitate”. Această remarcă a lui Émile Zola (o citez din Istoria urâtului a lui Umberto Eco) ar putea servi drept motto pentru o carte de previziuni eronate. Apropo, un alt motto ar alcătui previziunile criticilor români, care profețeau trecerea pieselor lui Caragiale (marcate prea evident de timpul scrierii) pe tușa uitării, la doar câteva decenii de la apariție. Pe noi, opinia lui Zola, scriitor remarcabil (inclusiv în estetica urâtului) și critic de artă (prietenul impresioniștilor francezi), deschizător de drumuri în literatura și arta modernă, cu privire la una din cărțile de temelie ale poeziei moderne ni se pare emblematică și tămăduitoare.
Ca să nu rămânem doar cu Zola, un exemplu din istoria literaturii române. După cum știm, Bogdan Petriceicu Hasdeu a polemizat permanent cu „Junimea” și „Convorbiri literare”. A fost cu ochii pe ei, cum se zice. Concesia binevoitoare cunoscută este atitudinea basarabeanului față de Eminescu, iar una mai puțin cunoscută e respectul, permanent exprimat, pentru Vasile Alecsandri: Hasdeu era fascinat de Pastelurile acestuia și de poezia lirică. Iată însă că citește și citează generos din Bărăganul, încă un model de poezie a naturii, marca Alecsandri: „De mii de ani în sânu‑i dormind, zace ascunsă / Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă…”. Citează nu doar generos, ci și copios, voluptuos, 8 (opt!) strofe late, concluzionând: „Până aici e sublim”. Urmează însă un „dar”, care anunță, de fiecare dată, intriga/excepția dramatică: „dar d. Alecsandri voiește cu orice preț să sfârșească printr‑o profundă plecăciune la adresa Tronului, și iată cum o scrântește…” Aici urmează niște dizgrațioase versuri (două strofe finale), în care personajul principal e un erou de basm, „un Zmeu cu‑aripi de foc”, Zmeul falnic întruchipând „poetic” suveranul. Și aici Hasdeu răbufnește: „Slab ca formă și slab ca idee! Ipocrizia ucide inspirațiunea”. În fine, cu o ironie acidă, comentatorul amintește că azi doar copiii se mai joacă de‑a zmeii, construindu‑i din hârtie, legându‑i cu o sfoară și lăsându‑i purtați de vânt… Și toate astea despre „regele poeziei”, încoronat de Eminescu însuși!
Încă o „blasfemie”, de data asta de la un critic literar francez, Eugène Poitou: „M. de Balzac écrivait péniblement. Il écrivait, non pas seulement sans plan, mais sans suite et à l’aventure. […] La place de M. de Balzac dans notre littérature ne sera, à notre avis, ni grande ni élevée. La postérité verra en lui un esprit d’une trempe énergique, mais d’un ordre inférieur, d’une nature vigoureuse, mais grossière, doué de quelques grandes qualités, mais entaché de plus grands défauts”. („Domnul Balzac scria penibil. El scria nu doar fără un plan, ci și fără continuitate, hazardat/aventuros. […] Locul domnului Balzac în literatura noastră nu va fi, în opinia noastră, nici mare, nici elevat. Posteritatea va vedea în el un spirit de temperament energic, dar de ordin inferior, de natură viguroasă, dar brutală, înzestrat cu anumite calități mari, dar viciat de defecte mai mari.”)
În fine, Eugene Ionesco, în celebrul său NU, deconstruiește fără milă opera lui Arghezi, Barbu, Camil Petrescu, Sadoveanu, Rebreanu, Ionel Teodoreanu… A știrbit asta cumva ceva din percepția textelor scrise de acești maeștri? A clătinat ceva din autoritatea lui Ionesco însuși? Dimpotrivă! Orice test la care e supusă opera, orice lectură critică e în favoarea literaturii.
Nicio operă și niciun nume în literatură nu trebuie tratate ca niște vaci sacre; oricine are dreptul la opinie separată. Unei formule de seviciu, complementare și în conformitate cu gusturile lumii, îi prefer o opinie personală, fie și eronată. Uneori șocul și repulsia pot fi motivele unei înțelegeri de profunzime ulterioare. Și dacă literatura de azi suferă grav de ceva, asta e lipsa lecturilor și a interpretărilor critice. Toți se întrec în complimente, de la cele mai banale la cele mai bizare formulări originale ale meritelor literare ale protagonistului discursului encomiastic.