Era mâna lui Dumnezeu (Paolo Sorrentino, ITA, 2021 (È stata la mano di Dio)): Cât priveam filmul respectiv, tot încercam să-mi amintesc când am primit o plăcere similară pentru ultima dată… Și în iureșul derulării retrospictive (superficiale, recunosc) primul obstacol pe care-l întâmpinau amintirile mele a fost Le Fabuleux Destin d’Amélie Poulain de Jean-Pierre Jeunet din îndepărtatul 2001. Adevărul e că filmele din această categorie sunt extrem de rare: Le Grand Bleu, In The Mood For Love, Lăutarii… Prin mecanisme stăpânite și asamblate doar de genii (sau hazard), ele reușesc o mobilizare totală a spectatorului, acaparându-i toate simțurile. Anume în aceste momente, se întâmplă acea magie pe care o numim „cinema”!
Dacă există „fotbal total” atunci cu certitudine există și „filme totale”!
Sorrentino ne-a obișnuit deja cu o anumită meticulozitate în meserie și cu o căutare permanentă a perfecțiunii. În mod special, acest lucru se referă la calitatea imaginilor. Măiestria fotografilor și a operato- rului este o adevărată semnătură a filmelor lui Sorrentino. În È stata la mano di Dio, această artă atinge înălțimi cu adevărat spectaculoase. E drept că și peisajele napolitane (căci acțiunea se desfășoară la Napoli, cam pe atunci pe când Maradona trebuia să se alăture echipei locale de fotbal) oferă un cadru ideal, dar filmul lui Sorrentino e mult mai mult decât atât, bineînțeles.
În prima parte a tabloului, descoperim un ansamblu de personaje extravagante, unul mai caraghios ca altul, cu o suită de peripeții demne de protagoniștii povestei, însă toată această excentricitate barocă nu decade în burlesc nici pentru un moment, menținută abil într-un registru melancolic și suav…
A doua parte a dipticului sorrentinian, e mult mai sumbru și începe odată cu moartea accidentală a părinților eroului principal. Schimbarea de registru se face, însă fără sincoape și asistăm la un exercițiu de îmblânzire a durerii, ceea ce și constituie, dacă ar fi să găsim o definiție din doar câteva cuvinte, esența capodoperei lui Sorrentino.
Cine nu a privit È stata la mano di Dio a ratat anul cinematografic 2021!
Annette (Leos Carax, FRA-BEL-GER, 2021): Nu sunt un amator de comedii muzicale. Ultimul film din această categorie pe care l-am văzut a fost La La Lana în îndepărtatul 2016. Recunosc că l-am privit mai mult de dragul lui Ryan Gosling, un actor în plină ascensiune și a cărui performanță eram curios s-o evaluez într-un gen de film mai aparte. Nici de această dată nu aș fi ales să privesc Annette dacă nu ar fi fost proiectat la deschiderea festivalului de film de la Cannes. Cu atât mai mult că în rolul principal a jucat Adam Driver, un alt actor care e pe val în acest moment, care a intrat în categoria celor mari (pentru mine) în 2019, cu Marriage Story de Noah Baumbach. Despre Marillon Cotillard nu vom mai stărui inutil. Anticipând, voi menționa că ambii au fost magistrali!
Nu știu dacă în cazul unui muzicle trebuie să insistăm asupra povestei în sine. Acest lucru e oarecum secundar. Cred că Leos Carax a reușit să producă exact ceea ce se așteaptă de la o comedie muzicală: spectacol! Am fost interlocat să citesc opinii absolut aiurite despre acest film, precum în Le Figaro care acuză filmul de absenţă de… coerenţă („son absence de propo”)!
Annette este o mică bijuterie cinematografică care ne duce în lumea fictivă a convenției genului respectiv și care se cere apreciată anume din acest punct de vedere (cam așa se întâmplă și la operă: nu te tuci sa privesti Carmen ca sa afli daca Don José a ales-o pe Micaëla sau pe Carmen!). Din momentul în care nu așteptăm de la o comedie muzicală să rezolve un dureros „conflict social” sau „dramă a secolului” și ne lăsăm antrenați în jocul genului respectiv, plăcerea este garantată.
O comedie muzicală splendidă! De privit neapărat!
