În 2021 s-au implinit 85 de ani de la nașterea lui Emil Loteanu. Când îmi amintesc uneori de cineastul Emil Loteanu, în faţă îmi apare o personalitate excentrică, care vorbea mult și bine; avea o dicţie pur românească și nu moldovenească, după cum se vorbește în Basarabia, dar mai ales era stăpânit de o gesticulaţie spectaculoasă, pe alocuri grandilocventă. Era desigur, o personalitate simpatică, carismatică și plină de viaţă. Își împărtășea mereu ideile și obsesiile de creaţie, observaţiile surprinzătoare din viaţă, dar și criticile pertinente la adresa aparatului administrativ din domeniul culturii. Toate aceste calităţi erau extinse într-o seamă de nuanţe pitorești, pline de parfum și culoare, însoţite de umor și bunăvoinţă, care îl prezentau ca pe o personalitate fabuloasă și fascinantă. Așa precum ne fascinează un magician la circ. Suntem cuceriţi de „adevăr” cât timp durează spectacolul de magie. Părăsind localul unde a avut loc reprezentaţia, rămânem în suflet c-un gust amar. Înţelegem că în spatele „adevărului” se află un truc și nu o trăire autentică, pe care îl presupune un inedit act de creaţie artistică. Din păcate, cam așa se prezintă creaţia (dar și viaţa) cunoscutului regizor basarabean, stabilit pe la mijlocul anilor ‘70 la Moscova. Filmele lui ne încântă cu o seamă de efecte cinematografice, deopotrivă romantice și melodramatice, încercând astfel să se încadreze stilistic în așa zisul cinematograf poetic, ce se prefigura în acea epocă. Numai că apoi, și asta dezamăgește, înţelegem că e vorba de o poezie pășunistă, adică cu efecte și sensuri minore, depășite de timp, după cum, de altfel, era, aproape toată poezia ce se scria în Basarabia în anii ‘70. Imi amintesc cum, pe timpuri, apăruse o carte la Moscova Cinematograful poetic, unde Loteanu era prezentat cu brio, alături de colegii săi de generaţie, georgianul Otar Ioseliani și armeanul Serghei Paradjanov. Cei doi își creau extrem de greu filmele; profund originali, aveau la bază o străveche și solidă tradiţie, pe care o respectau. Ei nu căutau efectele de suprafaţă, ci încercau să surprindă sensurile și poezia misterioasă a nebănuitelor și paradoxalelor ipostaze ale sufletului uman. Și într-o măsură onorabilă le-a reușit, astfel, o parte din operele lor cinematografice fac parte din patrimoniul universal, alături de marile capodopere ale lumii. In anii ‘60, Emil Loteanu, a debutat la Moldova-film. Dacă trecem cu vederea primul său film de conjunctură, o operă irelevantă Așteptaţi-ne în zori, putem spune că cel de-al doilea film, Poenele roșii, cu toate ingredientele stilistice de romantism întârziat, regizorul a încercat să aducă în actualitate mitul mioritic. A fost un film interesant și promiţător. S-ar fi putut crede că cineastul avea să exploreze în continuare, într-un mod original, mitologia și alte subiecte profunde ale spiritului autohton, încercând, astfel să depășească stilul desuet, confuz și eclectic în care se complăcea. Însă, din păcate, sedus de succesul rapid, el și-a îndreptat căutările artistice în cu totul altă parte, adică spre filmul comercial. Astfel, a început să exploreze o temă exotică și eternă – ţiganii. Într-un fel a continuat tradiţia iniţiată de Pușkin, care la 1800 și ceva, fiind exilat în Basarabia, a scris poemul Ţiganii, inspirat de atmosfera locală. Cu un secol mai târziu cunoscutul scriitor sovietic Maxim Gorki a scris o povestire incitantă despre aceeași ţigani, pornind de la aceeași „realitate” basarabeană. Opera în cauză a lui Gorki a stat la baza celebrului film Șatra, pe care Loteanu l-a filmat prin anii ‘70, la Moscova. Pasiuni furibunde, exaltări delirante, sentimente fatale, deci toată gama de manifestări extreme, ce le presupune această temă generoasă, este exploatată din plin de regizor. Filmele sale s-au bucurat de succes la public, au luat și premii internaţionale. Cu toate acestea eu, dar și alţi intelectuali basarabeni, nu ne-am regăsit în ele. Niciodată nu am înţeles acel ideal de libertate exaltată și nelimitată ce reprezintă esenţa unei existenţe ambigue și bizare, adică a unui popor fără de ţară și cu o identitate incertă. Parcă seamănă cu identitatea care ne este impusă acum de Uniunea Europeană, adică globalizarea. De altfel, deopotrivă cu înaintașii săi celebri (Pușkin și Gorki), involuntar, cineastul a sporit confuzia de a fi socotiți, noi, basarabenii, ţigani.
Scenele ingenioase și afectuoase de magie (albă) din filmele lui Loteanu, se bucurau de un real succes nu doar la masele de spectatori, ci erau bine primite și de forurile conducătoare din capitala Rusiei. Regizorul n-a avut niciodată probleme cu cenzura; filmele lui nu au provocat suspiciuni în rândul autorităţilor. Creaţia sa nu era, la modul concret, implicată ideologic, totuși, din păcate, dramele sale siropoase serveau tacit ideologia sovietică. Operele lui Loteanu nu ridicau probleme și nu trimiteau spre revelaţii metafizice, după cum se întâmpla, spre exemplu, în filmele lui Tarkovski, care indignau autorităţile și erau interzise. Lui Paradjianov, pentru originalitatea sa ieșită din comun i s-a inventat un proces și un timp a fost închis. Bravul nostru magician al cinematografiei sovietice fiind pe cal, la un moment dat, din neatenţie sau mai degrabă fiind prea încrezut în sine a clacat. A îndrăznit să amestece nepermis de mult lucrurile și anume istoria cu ficţiunea. Și-a permis să facă aproape ce a dorit dintr-o povestire de Cehov, de Gorki (și visa să filmeze si după un text de Pușkin), dar nu poţi să minimalizezi sau să profanezi pagini de istorie autentică a unui popor. În filmul Ana Pavlova cineastul a îndrăznit să coboare istoria, aproape sacră, a sufletului rus la nivelul suburban de dramoletă exotică și bizară. Rușii nu l-au iertat și i-au aplicat o aspră și consistentă critică, iar ulterior nu a fost susţinut, financiar vorbind, să mai realizeze vreun proiect cinematografic. Astfel, cu trucurile cinematografice răsuflate, bietul nostru magician s-a întors acasă, la Chișinău, unde a mai făcut un film sau două, slabe artistic, și cu asta cariera sa de cineast s-a terminat. La îneputul anilor ’70, cunoscuta pictoriţă din Basarabia V. Rusu-Ciobanu i-a făcut un portret, când acesta era încă tânăr și la început de carieră. După cum se știe, pe parcursul trecerii anilor, caracterul și firea omului modelează chipul fizic al acestuia, într-un fel sau altul, în concordanță cu viaţa trăită. Pictoriţa a intuit perfect chipul regizorului ce urma să se afirme. În tablou era întruchipat în culori aprinse un clovn! Premoniţia pictoriţei a fost ulterior demonstrată din plin de destinul regizorului.
În memoria mea afectivă mai persistă atmosfera celor trei întâlniri pe care le-am avut cu cineastul. Prima a avut loc pe la sfârșitul anilor ‘70, la Moscova. Eu aveam 21 de ani și creasem un film experimental, după poemul Luceafărul de Mihai Eminescu, pe peliculă îngustă, în condiţii precare, în sudul Basarabiei, la Taraclia. Filmul se bucurase de o apreciere neașteptat de bună la Chișinău, în rândurile intelectualilor și cineva mi-a sugerat să merg la Moscova, la autorul Șatrei și să-i arăt filmul și asfel să mă ajute să intru la Institutul de Cinematografie. Și am mers. Loteanu m-a primit onorabil, a vizionat filmul, i-a plăcut, m-a lăudat și s-a deplasat la prestigiosul Institut pentru a pune o vorbă bună. A deschis niște uși, a vorbit, a explicat, a încercat să convingă dar, până la urmă, n-a ieșit nimic. Ne-am despărţit cu căldură în așteptarea unor vremuri mai bune. A doua oară, ne-am întâlnit la Chișinău, în 1989, când m-a lansat în cine- matograful profesionist cu filmul Atmosferă încărcată, după o schiţă de I. L. Caragiale, la asociaţia de creaţie Fenix-M, înfiinţată și condusă de el. Pentru acest debut multașteptat îi sunt recunoscător. De altfel, prima variantă a filmului după Caragiale dura cam o oră și Loteanu mi-a spus că filmul e cam lung și nu am dreptul să plictisesc lumea. Astfel, m-a ajutat să scurtăm filmul, care a căpătat un ritm mai alert. A treia oară, ne-am văzut la București, în 1998, la festivalul de film Dakino, era președinte de juriu. La seara de închidere a festivalului, am avut o discuţie mai lungă la recepţia ce s-a dat la Intercontinental. Mi s-a plâns că nu mai filmase demult și mi-a dat de înţeles că în România nu era agreat de elita cinematografică. După numeroase tratative cu diverși producători locali și nu numai, din păcate, până la urmă n-a reușit să se lanseze în ţară cu-n film, după cum foarte mult spera. Luându-ne cu vorba, invitaţii flămânzi și însetați goliseră mesele de bucate și băuturi alese. Când am vrut să luăm și noi ceva nu mai era nimic. Loteanu, cam nervos, s-a întors și a ieșit. Mi-a făcut semn să-l urmez. Am nimerit în altă încăpere, pentru invitaţii de onoare, unde mesele erau pline. Loteanu a fost acaparat de niște cucoane curioase, probabil amantele unor miniștri sau diplomaţi. La despărţire ne-am strâns mâinile și, pentru prima dată, l-am văzut pe Loteanu extrem de trist. Părea un clovn care, după spectacol, și-a dat jos machiajul și extenuat vroia să se odihnească. Se pare că lumea nu mai avea nevoie de circ și pâine. Chiar cu riscul de a rămâne flămândă, lumea, în mod paradoxal, avea nevoie de adevăr. Oare, acesta să fi fost motivul tristeţii sale pregnante?!
