Oleksandra Venslavovska: „La ora 05:00 m‑au trezit sirenele”
Oleksandra, ați venit la Chișinău, la Zilele Filmului Ucrainean în Moldova, din Vinița, unde locuiți de mulți ani. Totuși, sunteți moldoveancă. Cum ați ajuns în Ucraina și de ce ați rămas acolo?
Da, m‑am născut în municipiul Bălți și am trăit 18 ani în raionul Râșcani. În clasa a XII‑a am câștigat Olimpiada Republicană de limba și literatura ucraineană și am plecat să studiez în Ucraina. A fost o chemare. Acasă, toată familia mea vorbea în ucraineană și întotdeauna am știut că voi merge să trăiesc în Ucraina. Se pare că așa au funcționat rădăcinile mele – bunicul mi‑a povestit că strămoșii noștri, cel mai probabil, au fugit din Ucraina peste Nistru, pe timpul unui (alt) război, așa cum și acum fuge foarte multă lume. Așadar, am plecat să studiez în Ucraina și am rămas acolo. Mi‑am trăit o jumătate de viață deja în această țară.
Cu ce v‑ați ocupat în tot acest răstimp?
Înainte de război am fost directorul unui festival de artă contemporană și conducătorul Asociației Artistice „Plai”, o organizație care popularizează arta contemporană ucraineană. Am inițiat diferite proiecte, de la festivaluri la mici proiecte culturale, dar de cum a început războiul ne‑am implicat cu toții în ajutorarea refugiaților, în primul rând. Când în oraș și în țară coordonarea tuturor acestor mișcări a fost mai mult sau mai puțin pusă la punct, ne‑am întors la activitățile noastre și am început să organizăm proiecte culturale în subsoluri, în adăposturi anti‑bombă. Am început să adunăm artiști, pentru că în Ucraina au rămas foarte mulți muzicieni, scriitori, pictori.
Unde erați când a început războiul, cum vă amintiți acea zi?
Pe 23 februarie eram în Centrul nostru Cultural „ПІЧ” (soba) din Vinița la o proiecție de film, Babylon XX, o veche peliculă ucraineană despre cum administrația sovietică a distrus țăranii, iar seara am venit acasă. La ora 05:00 m‑a trezit urletul sirenelor. Este imposibil să uiți acea stare, este imposibil să o refulezi cumva, iar singurul gând a fost că a început războiul. I‑am trezit imediat și pe cei doi copii ai mei. Ne‑a învăluit un sentiment de frică și pur și simplu nu știam unde să fugim. Îmi apăruse un fel de panică teribilă în interior, un gând paradoxal că acest lucru este imposibil și, în același timp, înțelegeam că se întâmplă deja. Rachetele zburau peste toată Ucraina. Ne‑am dat seama că, în acea zi, a început un război la scară largă. Bineînțeles că situația era extrem de tensionată, dar până în ultimul moment nu am crezut că acest lucru este posibil în secolul XXI, că tancurile o să apară pe străzi, că rachetele o să‑mi vâjâie deasupra capului, că atât de mulți oameni vor muri din cauza aceasta, dar s‑a întâmplat.
Mulți și‑au părăsit casele în chiar primele ore de la izbucnirea războiului. V‑ați gândit să plecați din Ucraina?
N‑am plecat din Ucraina, am rămas în țară. În dimineața zilei de 24 februarie a început războiul, iar noaptea primeam deja primii refugiați. M‑am gândit că mă voi refugia cu copiii doar în cazul în care situația va fi extrem de critică, dar acesta este un indice foarte relativ. De fapt, nu știi când anume va veni acest moment și până unde se va ajunge. Sunt activist social și am lucrat mult în Ucraina, în Vinița am o întreagă echipă, așa că am decis că nu‑mi voi părăsi țara, iar copiii vor fi cu mine atâta timp cât voi fi eu acolo. Am adăpostit refugiați în sediul nostru. Era un flux nesfârșit. În prima lună de război adăpostisem peste 30 de oameni în propria mea locuință. Uneori veneam acasă și nu știam cine sunt acei oameni, ce fel de oameni sunt. Trebuie să recunosc, însă, că a fost un fel de unitate nemaipomenită a ucrainenilor, eram cu toții ca un singur organism, mi s‑a părut că era un câmp energetic unic, puteam rezolva orice problemă în doar 15 secunde. Au fost apeluri nesfârșite. În esență, așa am trăit prima perioadă a războiului. Mai apoi, am mers cu copiii în sat, pentru două săptămâni, ca să ne deconectăm de la spațiul informațional, de la sirene, de la tot. Vara trecută am adus în Moldova o mulțime de femei cu copii, care mi‑au cerut ajutorul. Permisul de conducere mi‑a fost foarte util. Pentru că bărbații nu puteau trece hotarul, am transportat rude, prieteni, pe toți cei care mă rugaseră. I‑am adus în casa mea din Moldova, care mi‑a rămas de la mama. Refugiații au locuit un an întreg în casa mea din Râșcani. Tot acolo a locuit și o cumătră a mea împreună cu copiii, iar din când în când îi lua și pe ai mei, ca să stea în Moldova, ca într‑o vacanță la bunica.
Ziceați că ați organizat proiecte culturale în subsoluri, dar cum v‑a apărut ideea acestui film?
Ideea mi‑a apărut în luna martie, la începutul războiului, în 2022, când am văzut că o mulțime de artiști au mers la război, au pus mâna pe arme. Artiști care nu pot fi înlocuiți. Adică, nu va exista niciodată un al doilea Serhii Jadan, niciodată nu va exista nici o a doua Katerina Kalitko. Sunt diamante care nu ar fi trebuit să facă acest lucru. La început, ne‑am gândit să facem un festival online pentru a vorbi despre acești oameni. Din moment ce acest lucru a fost imposibil din punct de vedere tehnic, am decis să facem interviuri cu ei. Așa s‑a născut un serial despre cultura ucraineană pe timp de război, pe care l‑am filmat timp de un an.
Cultura ucraineană a fost înăbușită mult timp de cultura rusă, de exemplu, nu ni se permitea scrierea cărților în limba ucraineană. Poeți, romancieri, intelectuali ucraineni au fost fie împușcați, fie exilați. Au fost distruse generații de intelectuali, acest fapt constituind o piedică pentru dezvoltarea națiunii, pentru că acești oameni formează identitatea ucraineană, formează națiunea, tot ceea pe ce se bazează unitatea poporului. A urmat Holodomorul, acum au pornit acest război contra noastră, urmărind același lucru: să ne distrugă. De fiecare dată, ucrainenii trebuie să o ia de la capăt.
La ce întrebări răspund protagoniștii serialului? Ce v‑ați propus să aflați și care este, de fapt, scopul acestui proiect?
Am vrut să aflăm primele lor impresii din acea zi, 24 februarie: unde erau când a început războiul, ce gândeau, care au fost primele lor sentimente. Întrebările sunt cu adevărat globale și au fost relevante în acel moment, dar nu numai: ce cred ei, ce înseamnă identitatea ucraineană, de ce este acum un război, care este motivul acestui război, cum văd ei viitorul Ucrainei, din ce se constituie cultura ucraineană în general și cât de importantă este ea în timpul războiului? Toate întrebările pe care le‑am pus eroilor acestor serii sunt întrebări pe care, de fapt, le‑a născut această invazie la scară largă. În unul dintre interviuri, muzicianul Anton Slepakov spune că nimeni nu a contribuit la dezvoltarea societății ucrainene mai mult decât Rusia – acest lucru, deși pare absurd, totuși este adevărat. Războiul, în general, a trezit în oameni un sentiment care a fost estompat în atâția ani de propaganda rusă, care nu era evident. Este ca și
cum această invazie ne‑ar fi trezit. Gândurile, ideile, răspunsurile eroilor acestui film înseamnă foarte mult și pentru ei înșiși. Cred că acest tip de documentar va fi și mai relevant peste 50 de ani, el prezintă mesaje foarte importante pentru poporul ucrainean, în primul rând, iar scopul a fost de a sublinia importanța mediului cultural și de a asigura vizibilitatea și valoarea culturii ucrainene, în special, în acest moment pentru Ucraina.
Unde au avut loc filmările?
În Vinița, Ivano‑Frankivsk, Kiev, Lviv ș.a.
Nu v‑a fost frică să mergeți în acele orașe?
Nu am mers unde era prea periculos, ci doar în acele orașe unde era mai mult sau mai puțin sigur. Deși a vorbi despre siguranță în Ucraina este o poveste karmică – înde noi așa și spunem, că este o fatalitate, pentru că niciodată nu știi încotro va zbura următoarea rachetă sau poate nu va zbura…
