Woldemar(Cartier, 2018) de Oleg Serebrian este un roman de analiză psihologică a individualității protagonistului cu același nume, care, pentru a găsi cauza și originea diferenței sale în raport cu ceilalți, face recurs la amintirile din copilărie. Deși este un student eminent al Institutului Secenov, cu rezultate impecabile, cu promisiunea unui viitor strălucit, Woldemar simte o ruptură în interiorul ființei, un trecut încețoșat, cu o multitudine de drame, traume personale, familiale și colective, întrebări și incertitudini. Unica modalitate de a se raporta la sine este să se chestioneze, să formuleze întrebări. În această cheie, personajul începe un proces anevoios de cunoaștere de sine, reconstituindu‑și identitatea din fragmentele de amintiri vii ce pulsează în ființă, lăsând vocea copilului, în firul narării, să fie tot mai dominantă prin autenticitatea gândirii și simțirii. Cu o altă perspectivă obiectivă și echidistantă vine bunica, prin scrisorile ei. Ambii reușesc să reconstituie diacronic evenimentele din copilăria acestuia, ilustrând modul și mediul de formare a personalității, specificul ființei acestui copil deosebit și cauza diferenței vădite dintre el și ceilalți: „(…) narațiunea nu va fi cea a unui copil de 7‑8 ani, protagonistul celor întâmplate, adică eu cel de atunci, ci a unui matur. Sunt conștient de faptul că, în pofida efortului meu de a fi cât mai echidistant față de mine însumi, cât mai fidel în relatarea celor petrecute și a sentimentelor pe care le aveam, adevărul poate fi altul. Îmi dau seama că orice amintire, mai cu seamă dintre cele atât de precoce și îndepărtate, este rodul unor prelucrări, purificări, interpretări și adaptări succesive. Acesta a și fost motivul pentru care am rugat‑o pe bunica mea, mama Marta, să scrie la rândul ei tot ce ținea de mine așa cum eram eu atunci” (p. 8).
Adultului Woldemar îi revine o misiune anevoioasă, să deschidă mai multe uși ale trecutului și mai multe straturi ale traumei. Odată coborât în amintirile latente ale psihicului, protagonistul își recunoaște ființa „încarcerată” într‑o suită de drame: ale părinților, ale bunicilor și ale întregii Bucovine anexate la URSS. Copilăria sa este constituită dintr‑o suită de „cioburi de destine” ale familiei, adunate, toate, în jurul unei și aceleiași tragedii – ideologia sovietică, ce a trecut prin viețile lor, sugrumându‑le sensul, valorile moștenite, idealurile.
De aici derivă tragedia existențială, personală a micuțului Woldemar, începând cu abandonul mamei Laura și dorința ei de „a‑l ucide”, numită blând (eufemistic) întrerupere de sarcină, pentru că viața acestui copil ar fi ruinat toate planurile ei mari de carieră. Așadar, la vârsta de 7 ani, copilul află întâmplător, de la străini, că maică‑sa l‑a abandonat imediat după naștere. În acea clipă, durerea pe care a resimțit‑o acut dintotdeauna în sufletul său și‑a găsit numele: abandonul – „I‑am zis că luăm noi copilul în grija noastră. Înțelegeam bine circumstanțele. Era tânără, avea toată viața înainte. Singură, cu un copil în spate, în condițiile de atunci, își punea cruce pe întreaga viață, la cariera la care aspira. Ai întors capul spre mine. O scânteiere dureroasă de reproș ți‑a fulgerat în priviri. – Poate nu trebuia să faceți asta?” (p. 156). Întrebarea scurtă și retorică a băiețelului transmite tranșant că păcatul uciderii în sine nu a fost anulat sau micșorat odată cu înfierea lui, pentru că dorința mamei ca pruncul său să nu fie, să nu existe a fost și rămâne miezul personalității sale. În acest fel, înainte ca pruncul să aibă șansa să‑și creeze lumea sa interioară prin relația afectivă maternă, ea a fost fragmentată prin negare, respingere, pentru că „sufletul nu se poate întrupa, nu poate să rezide în trup sub forma unui principiu divin/ uman al susținerii interioare” (Kalsched, Donald. Trauma și sufletul. O abordare psiho‑spirituală a dezvoltării umane și a întreruperii sale. București: Herald, 2021, p. 40), singurul reper surogat vor deveni, mai târziu, bunicii Filip și Marta.
Cu toate acestea, copilul nedorit se va naște și va fi înfiat de sora mamei lui – Iuliana, mama Iuliana –, „un produs perfect” al regimului: o femeie robustă, puternic masculinizată, vânjoasă, rezistentă la toate greutățile fizice și psihice, urăște bărbații pentru privilegierile lor în societate, feminitatea, maternitatea și orice i‑ar aminti de „rana” necicatrizată a abandonului din copilăria sa. Personajul feminin (Iuliana) pierde pentru totdeauna afecțiunea și protecția maternă de mică, atunci când mama sa, „dușman al poporului”, este ridicată și deportată de autoritățile URSS: „A fost un copil rănit Iuliana. Crescută fără dragoste, nevoită să poarte în tăcere stigmatul de a fi fiica unui preot și a unei «baronese nemțoaice» trimise în surghiun, izolată de către profesori, ocolită de colegi. Era singura din clasă care nu fusese acceptată în comsomol, deși era printre cei mai buni elevi” (p. 21). Ruptura maternă definitivă s‑a produs când mama ei revine din surghiun cu o altă fetiță, sora ei Laura, născută acolo. Pentru ea, mama nu s‑a mai întors niciodată, desacralizându‑i‑se ființa și viața. Așadar, știe că realitatea este dură, de aceea copilul Woldemar trebuie „educat” și pregătit corespunzător pentru ea, prin violență fizică și supunere totală sistemului ideologic.
Cea din urmă mamă a micuțului Woldemar, din acest lanț dramatic de femei, este mama Marta: „Prima și cea mai bună mamă a mea era mama Marta. Dânsa e bunica mea și am reținut bine asta. Aflasem repede că există mame mai adevărate și mai puțin adevărate” (p. 36). Marta se desprindea din familia nobilă Randa, e sora lui Alex, personajul literar din următorul roman al lui Oleg Serebrian – Pe contrasens (Cartier, 2021). A fost smulsă și ea, oarecum, din matricea sa familială din cauza căsătoriei interzise cu Filip: „Eram o puștoaică nebunatică, îndrăgostită orbește, decisă să rup pentru iubirea ei cu oricine și orice – familie, credință, trecut, viitor. Mă tem că asta era întrebarea ta: eram cu adevărat religioasă în momentul în care am făcut acel pas? Cel puțin așa intuisem eu, pentru că am avut senzația că te‑ai apropiat de multe ori de tema asta, «a rupturii»” (p. 54). Ulterior, ea a fost deportată și îndepărtată de noua sa familie, de soțul Filip și fiica Iuliana, de viața pe care tocmai și‑o reînnoda. Cu toate acestea, dragostea și încrederea neclintită în Dumnezeu i‑a menținut sufletul integru și blând, iertând.
Alături de mama Marta, copilul Woldemar se simte acceptat, binevenit, însă dragostea bunicii n‑o înlocuiește pe cea maternă, sentimentul sumbru și obsesiv de neapartenență unei familii integre îi fragmentează și mai mult percepția copilului față de sine. Frica de abandon, de umilință și violență „din oase” îl însoțeau pretutindeni, înțelegând că în orice moment mama „cu actele în regulă” – mama Iuliana – îl poate sustrage din acest colț de rai al bunicilor și să‑l reîntoarcă în viața ei aspră și absurdă, o metaforă a regimului comunist. În acest fel, fiecare dintre femei, cu excepția Laurei, care‑l uitase definitiv, încearcă, prin apropierea și salvarea lui de la moarte, să dea sens propriei vieți știrbite de coerciția ideologică. Pentru ele, copilul acesta „străinel” reprezenta un rost al rezistenței în fața „ciumei roșii” și o posibilitate de evadare din calvarul social‑politic, unde sunt prinși și sugrumați: „Fiecare din noi te‑a vrut altceva, și‑a proiectat pe tine năzuințele ascunse. Inconștient, am vrut să renasc prin tine, să retrăiesc cu ajutorul tău o altă viață. Am greșit amarnic, desigur. Viața ta, valorile tale, concepțiile existențiale trebuiau să fie altele decât cele la care râvnise cândva o tânără din epoca interbelică. Iuliana? Cred că voia să te vadă bărbatul care n‑a fost. Greșise și dânsa la fel de mult ca și mine, pentru că ea nu avea cum să știe ce e un bărbat. Dintre noi trei, Marfina a vrut să te vadă pe tine însuți. Ea a fost singura ta întâlnire scurtă cu normalitatea…” (p. 99). Mai mult, femeile își proiectau în Woldemar propriul copil interior vulnerabil, neechitabil, pentru a simți că trăiesc și devin: „În fiecare adult, spune Jung, se ascunde un copil – un copil etern, ceva care devine, care nu este niciodată terminat și care cere neîncetat grijă, atenție, educație. Aceea este partea personalității umane care își dorește să se dezvolte și să devină întreg”. Astfel, pe umerii unui copil fragil, extrem de sensibil și empatic, se lasă durerea unei lumi în derivă, a unor femei trecute prin măcelul ideologic. Din această cauză, lumea lui interioară este invadată de dureri sufletești, regrete, frustrări, obsesii, frici, presentimente ale morții, venite toate dintr‑un inconștient colectiv al neamului său fracturat, tânguiala căruia o aude în adâncul ființei.
Băiețelul trăiește drama familiei mult mai mult decât o înțelege, de aceea caută răspunsuri care i‑ar explica contradicțiile între ceea ce povestesc bunicii în apartamentul lor și realitatea din URSS, între identitatea sa națională veritabilă și cea indicată în actele oficiale, între masculin și feminin, de ce valorile promovate de bunici nu mai sunt recunoscute în familia Iulianei, la școală, în societate, de ce istoria sa este plină de taine și inconsecvențe. Din păcate, adulții nu‑l pot ajuta cu niște explicații lucide, decât să‑l învețe trucuri de supraviețuire în „cămașa lui Nessos”.
Confruntarea directă a copilului Woldemar cu teroarea regimului comunist se întâmplă în momentul în care merge în clasa întâi. Înțelege rapid că umilința, violența, cruzimea sunt limbajele educației care au fracturat‑o pe mama Iulia și pe tatăl Nicu. Se se opune cum poate unei „mașinării a educării omului nou”. Astfel, în noaptea dinainte de a merge în clasa întâi, presimte întregul calvar al „maturizării” lui: „Noaptea m‑am ridicat de câteva ori la geam, privind printre ramurile stufoase ale nucului la cerul primelor ore de toamnă. Eram cuprins de o frică feroce de necunoscut, dar și de un regret violent după anii trecuți. Ceva‑mi spunea că anii cei mai buni s‑au consumat în acea noapte, că în viitor s‑ar putea să mai fie doar niște clipe, niște zvâcniri rătăcite de bucurie, dar în rest va fi o luptă continuă, pentru care nu mă simt deloc pregătit. Conștientizam pentru întâia oară atât de deslușit ce frică îmi era de maturitate” (p. 168). Unica modalitate de a‑și păstra limpezimea simțirii și luciditatea gândirii este să se retragă, periodic, în intimitatea sa feerică, în imaginar – singurul spațiu rămas nepângărit și desacralizat de violența gândirii sovietice. În aceste condiții, Peter Pan, prietenul imaginar de încredere, va deveni și un colac de salvare în fața dezastrului și procesului dezumanizării. El reprezintă insula lui de repaus, sentimentul de permanență și dragoste necondiționată: „Eu aș fi fericit să rămân toată viața… copil. Cred că am scăpat un surâs tâmpit, pe care m‑am grăbit să‑l maschez frecându‑mi nasul. Nici nu cutezam să mă uit în ochii cuiva de rușine pentru destăinuirea tocmai făcută, dar, spre surprinderea mea, în clasă continua să fie liniște, nu se auzeau nici râsete, nici comentarii, ci doar un fel de respirație încărcată de surprindere sau nedumerire: «El vrea să rămână copil…»” (p. 223).
În cele din urmă constatăm că Woldemar este un roman al profunzimilor, în care, prin înregistrarea și analiza copilăriei sale, protagonistul își rostește ființa și proiectează o narațiune a devenirii sale. În aceeași cheie, surprinde dramele unui neam ce „clocotesc” în ființa lui: fracturile identitare ale părinților și bunicilor, falsurile devenite condiție de viață a individului, supliciile Bucovinei etc. Toate pulsează în sufletul fragil și suprasensibil al lui Woldemar, care începând cu 7 ani pune întrebări despre ceea ce adulții ar dori să uite, să rămână într‑un trecut „mut” și resemnat. Incertitudinea în care trăiesc adulții îl necăjesc, de aceea frica de nesiguranță, de violență, de abandon, de schilodire a identității naționale și culturale resimțită în școală și în societate o compensează cu timpul petrecut cu Peter Pan, singura ființă adevărată din tot colapsul său existențial. În acest sens, considerăm romanul un veritabil itinerar al cunoașterii de sine prin eliberarea din „capsula copilăriei”, determinată de contextul social‑politic și condiția individului în societatea totalitară.
