Înțelepții au simțul prostiei, simt capcanele acesteia, pe când profanii nu știu de lipsa înțelepciunii lor și mereu cad în mrejele prostiei.
De obicei, înțelepții se gândesc mai puțin la faptul cât de cunoscători sunt, pe când proștii mereu își afișează profețiile.
Domnul
se uită la jocurile noastre de sus. Privește și se miră, se bucură, se întristează, mai ales de competiția noastră ambițioasă de a‑I demonstra cui îi este mai drag. Ca niște copii care, în joaca lor de‑a „cine iubește mai mult decât…”, aleg cele mai bizare comparații: „De aici până în vârful pomului cutare!”, „Ba nu, de aici până pe norul acela…”
…Fiecare își creează o filosofie proprie. Eu, bunăoară, am ajuns să‑mi dau seama că nimeni nu e și nici nu poate fi în fața soarelui înaintea‑mi, precum nici în urma mea. Pentru că fiecare este la aceeași distanță de soare.
Ci doar în fața LUI suntem pe poziții diferite.
Doar că, mergând și spre soare, și spre Dumnezeu, mergi spre sine…
Tinerețea
o târâm după noi, chiar dacă nu‑i mai face plăcere în compania noastră și ar vrea să rămână cu altcineva.
Chiar dacă nu‑i mai semănăm la chip, oricum încercăm s‑o ademenim.
Iar astfel ne amăgim până când cădem obosiți și resemnați în brațele zbârcite ale bătrâneții. Și ea ne mângâie, chiar dacă o detestăm.
Eu
simt că într‑o zi ochii mi se vor rotunji și vor rămâne deschiși în fața mirării, cea care zilnic îmi invadează ființa.
Atunci, posibil, mă voi transforma într‑un ochi enorm care va privi înaintea și în urma‑mi…
Plecarea
e scrisă pe fruntea fiecăruia de la naștere. Fiecare se înspăimântă, privește îndărăt, dar merge înainte.
E ceva de neconceput rațiunii: a merge spre un final asemănător, dar și atât de diferit…
Dar și împăcarea (consolarea!) e o legitate omenească. Și ea e sigilată pe fruntea fiecăruia, tot de la naștere…
Astfel, ne împăcăm cu faptul că ne‑am născut pe pământ, că suntem oameni, că pierdem ceva drag, că nu suntem cu cine ne‑am fi dorit în viață, că visul cel mare ne‑a rămas doar visat. Remediu de consolare e gândul că, într‑o zi, nu vom fi, dar nu acum…
Dacă nu ne‑am împăca, dacă nu am accepta legile firești, am ajunge cu toții niște amărâți..
Femeia
este mediul existențial mobil ales întru continuarea vieții. În rest, e și ea om, asemeni bărbatului.
El, omul‑bărbat, nu poate fi niciodată femeie. Dar și viceversa. Ceea ce‑i leagă este ființa pe care o concep, căreia îi dau viață.
Pruncul îi aparține femeii până în momentul nașterii. Clipa travaliului e împotrivirea separării a doi corpi umanoizi. Asemeni împotrivirii pământului (scoarței terestre!) când se nasc munții.
Corpul, ca și toată materia, cunoaște sentimentul durerii. La despărțire/separare/rupere/desprindere, fiecare celulă se dilată, apoi se îngustează ca o gură căscată a mirate. Oasele plesnesc, precum lemnele când se topesc linse de flăcări…
EL
e bătrân și imens în timp și înțelegere! El poate într‑o clipă să schimbe voința aparent invincibilă a omenirii. Doar un cuvânt de‑ar rosti, toți ar cădea îngenunchind, uitând de vanitate, și implorându‑L: Stai! Îngăduie! Așteaptă… Mai am ceva de făcut!
Ființă bizară e omul, mereu mai voiește ceva. Nemulțumit de prea puțin, chiar dacă i s‑ar aminti că este provizoriu aici, ar motiva cu încăpâțânare că nu pe el îl vizează plecarea…
În modul cel mai fățarnic își plânge semenii, care se duc înaintea‑i. Egoismul de cele mai multe ori e sesizabil la masa de pomenire. Vizibil ar fi dacă i s‑ar citi gândul: „Ce bine că e altcineva…”
De fapt, omul e ca un atom în universul împodobit de Cineva, așa cum se face cu pomul de Crăciun.
Ce ființă naivă și firavă este cel creat după chipu‑I!
Mereu mai are de îndeplinit ceva, chiar și atunci când vine timpul să se dezică de toate. Găsește pretexte, justificări! Intuind că, la trecere, unde‑l poate însoți doar trimișii Lui, nu va mai avea nevoie de absolut nimic și de nimeni.
Se face a uita, că… Totul e până acolo!
Și, vai, cum se înșală cu vorbe care‑i înalță pe unii, coborându‑i pe alții.
Se crede unic și perfect. Dar atâtea mii și mii de miliarde de unități în unicat s‑au perindat!
Oricum, mereu speră. Și crede în imposibilitate mai mult decât în ceea ce poate fi posibil. Se lasă ademenit de un măr aruncat de o vrajă pe care n‑o vede. Aleargă după fructul‑miraj, iar când e foarte aproape și poate să‑l atingă, se răzgândește.
Atât de profan e… Ci, poate, naiv totuși! Pentru că nu poate și nu voiește a înțelege în ce măsură le poate percepe și stăpâni pe toate.
El, Bătrânul, ține în frâie Omenirea prin fiecare om. Ca pe o femeie frumoasă și desfrânată, care mereu încearcă să‑l convertească și întruna îi provoacă suferință.
Azi,
ajunsă vetustă și senilă – civilizația! Ar putea (s‑o creadă ea că poate!) să‑i întoarcă spatele Bătrânului. Uită că
Acesta o poate arunca într‑o scăpărare de secundă, peste paravanul dens, comprimat, dar și rarefiat de nesăbuința lumii, al gravitației…
El nu urăște și nu condamnă. E rece și măreț. Nu e pustnicul care și‑a călit virtuțile întru a spovedi și salva suflete profane…
Cel mai vechi în tinerețea anilor și Cel mai tânăr dintre cei împovărați de Ani, Bătrânul stăpânește veșnica renaștere a Lumii și‑i ține aprinsă lumânarea…
Într‑o lume străină
nu‑ți poți aparține nicăieri mai mult decât acasă. Dar și aici, precum ți se descâlcesc, ți se și subțiază simțurile!
Oricum, aici vezi totul mult mai clar și mai adânc. Te speli în lumina zorilor ca într‑o apă cristalină și chipul ți‑l vezi în oglinda luminoasă a cerului. Precum te‑ai vedea fulminant în ochii veșniciei.
Marea noastră tragedie nu e sărăcia,
ci teama de sărăcie. Ne este frică să o înfruntăm, ne e frică să‑i deschidem ușa și să ne uităm în ochii ei, fără să‑i inoculăm speranță, dându‑i din puținul ce‑l avem.
Ea, sărăcia, provoacă milă (se milogește întru a fi oplopșită), întotdeauna are în spatele ei pe cineva care profită de pe urmele naivității aceluia la ușa căruia bate, spre a fi primită, găzduită. Iar acel cineva din spatele‑i, ascuns și necunoscut, provoacă teamă, ca o umbră care crește.
Umbra e marea frică! Ea poate da năvală, poate doborî, poate strangula, asumându‑și cea mai scumpă, unică și frumoasă avere – viața!
Drama cea mare e prosternarea în fața sărăciei…
Și încălțările (încălțămintea)
poartă semnul norocului! Dacă ajunge să le plimbe stăpânul (ori ele să‑l ducă!) pe locuri memorabile, nu e, oare, o favoare pentru destinul lor de papuci, ghete, sandale, cizme?
Oricum, într‑o bună zi se rod, nevoite fiind a‑și da demisia.
Sunt perechile mereu călătoare și care se întâlnesc „aici” (desperecheate nu mai sunt bune decât pentru cei „într‑un picior”). Unele „cupluri” sunt de‑a dreptul norocoase, plimbându‑se pe drumuri asfaltate, dansând în saloane, dormind în șifoniere sau antreuri calde, pe când alte perechi aleargă toată ziua, bunăoară, prin noroi, în urma unei turme de oi sau bătătorind aceleași drumuri neasfaltate de la – până la și înapoi… Altele putrezesc în țărână, noi‑nouțe, fără să fi atins pământul.
Norocul încălțămintei nu întotdeauna depinde de cel al stăpânului lor. Deși, când e vorba de unul fără noroc, și încălțările par a nu‑l stăpâni: se zbârcesc, se scorojesc, își bârligă vârfurile, cască gura, desprinzându‑se de talpă.
Dar poate fi și viceversa!
Toate, până la urmă, poartă semnul (oricât de nesemnificativ) al norocului pecetluit de Providență.
Stau în genunchi și se roagă,
ca să prindă la minte. Numai că ciudată metamorfoză se produce când cred că scapă de privirea aspră a Părintelui. Cineva parcă le șterge din memorie simțul culpei și al făgăduinței.
Greșind, revin smeriți, din nou îngenunchind umil cu capetele plecate.
Ritualul păcătuirii și cel al iertării a devenit tradiție. De ce?
Nimeni nu bănuiește că pașii le sunt urmăriți și gândurile le sunt citite, și vorbele ascultate… Și toate puse pe cântar!
El nu mai știe cum să‑i învețe minte pe cei care s‑ar cuveni, cât de cât, să i se asemene…
Jos, jos,
unde călcâiele strivesc gângănii, nu e dreptate!
Câțiva naivi, cu mâna streașină, caută în zare coada dreptății. Alții, mai temerari, pornesc să urce. Și merg, merg, mai mult decât se așteptau, numai că pretutindeni în cale întâlnesc doar lume încovoiată…
Melcii gârbovi se‑ntorc cu burțile în sus și caută spre jumătatea muntelui. Nu‑și doresc decât să nu fie striviți. Prea multele drepturi nu sunt pentru ei!
Nu se știe dacă au ajuns sau vor ajunge vreodată cei porniți, căci…
Zadarnic veghează unii pe culmi, nevăzându‑i pe cei de jos! Aceștia, și ei, în zadar urmăresc de la poale, înălțându‑și speranțele ca pe niște zmei neadevărați…
La o zi distanță de ochii pizmași ai celor de jos și la două zile de privirile trufașe ale celor de sus, începe avalanșa care nu alege pe nimeni.
Muntele își impune drepturile…
Mergea în urma părinților,
fluturând mânecile hainei prea lungi. Semăna cu o matahală luată în râs de vânt. Leit o cioară cu aripa rănită și care nu mai poate zbura, făcându‑și cale cu cealaltă aripă sănătoasă.
Dar era nespus de fericit. Și nu se vedea dintr‑o parte. Bine că nu‑și dădea seama cât de haimana este.
Părinții, venind din urma‑i, parcă nu l‑ar fi văzut, dar poate că se deprinseseră să‑l vadă, acceptându‑l ca pe un păcat al lor.
Matahala trecu pe lângă mine și sfidător mi se uită drept în ochi. Mă privea cu mândrie de om nedreptățit, care singur își făcea dreptate. Privirea‑i impertinentă mă făcu să‑mi las privirea și să mă simt vinovată.
De parcă eu l‑aș fi îmbrăcat, de parcă eu i‑am dat haina mea, de parcă eu l‑am făcut infirm…
