Mă întorc pe cea mai lungă cărare din lume.
Părinții mei au plecat departe de soarele necredincios,
Răstignit pe crucea asfințitului
Crescută subit în ferești.
Câinele, uitat de stăpâni, nu mă mai recunoaște,
Dar mă lasă să trec prin ochii lui, străin,
Cu noroiul legat de picioare.
Îmi șterg tălpile de un braț de ciulini
Și intru cu pași stridenți
Născuți în scoica goală.
Călcâiul de pâine a plecat, și el, în ultimul său drum,
Lăsând urme de fărâmituri pe masă.
Sarea privește umed la glodul uscat pe podele.
Cana, cu apă‐nghețată, nu mai are rost
S‐o ridic către buzele mele crispate.
Dacă mișc ceva, cerul se va sparge
Și marea va inunda scoica
Încâlcită în algele negre.
Mă duc până la vecini – să‐i văd, să cer o bucată de pâine –,
Întâi îmi voi hrăni câinele, apoi
Voi căuta sfânta odihnă
Pe care‐au pierdut‐o părinții.
Dimineața mă trezește cu o împușcătură,
Dar nu în mine.
Vecinul, care mi‐a împrumutat pâinea,
Mi‐a ucis și câinele – să nu se mai chinuie.
Privesc pâinea, lăsată în glod, și mă întreb:
Cum de n‐am înțeles să‐mi dezleg aseară cânele?
Despre viață
și altfel de filosofie
Tatăl meu
a fost lemnar iscusit
Era rece și grav
cu țigara în dinți
tăind scândura aproape mecanic
și se gândea cu totul în altă parte.
În viața sa de lemnar,
a tăiat mult prea mult lemn,
învățându‐l să iubească topoare și cuie
și acum dus
între sicriu și cruce
e la fel de rece și grav
și se gândește cu totul în altă parte.
Îl mai văd uneori,
așezat pe un capăt de ziuă
cum își aprinde țigara,
încercând să mă mângâie:
Băiatul meu, am tăiat atâta pădure,
încât are chip
să‐ți ajungă și ție.
Prada
În fiece dimineață
mă întorc de la vânat.
Oamenii
dau buzna afară,
Unii – să se mire că sunt viu
și nevătămat;
Alții – să mă descoasă
ce mi‐a picat;
Iar ceilalți –
să‐mi laude prada,
o fiară,
pe care o târâi de coadă
cu sânge rece pe stradă.
E leșul nopții, zic,
ce a vrut să‐mi scape.
Și îmi caut de drum.
Dar ochii lor
mă urmăresc mai departe,
furându‐mi câte puțin din vânat.
Și nimeni nu‐și mai dă seama
că fiara doar se preface moartă
și la noapte va cere de sfâșiat.
Ger din siberii
Lui Nicolae Costenco
Prin verzi păduri întinse, mute și străine
curg râuri de sânge nevinovat, neliniștit
și nu se mai răzbună –
balanța‐i înclinată
până la pământ.
Mai departe nu e unde.
Păduri verzi, nesfârșite, de conifer.
Vreau să fug în lume
dincolo de început, dincolo de orizont,
Mă așteaptă însă strigătul dus
înaintea‐mi.
Mă așteaptă copilul de sub zăpadă
din pământul cu cruce la cap.
Aș vrea să nu las urme
de sânge pe zăpadă,
să mă cuprindă, în sfârșit, frigul înghețului
sclipitor și tăios.
Liniștea ta să mă cuprindă, Patrie.
Răscruce
Pentru a descoperi pământul alții
urcă la cer,
iar noi
s‐o luăm cătinel‐cătinel pe‐o cărăruie –
și nu e bai dacă ajungem la răstignire, semn
că suntem deja aproape, nu mai avem vreo șansă
a ne rătăci
și, atunci, zic,
hai!, suflete,
acasă.
Cuvintele îndrăgostite
Toate cuvintele
și timbrul, și privirile, și gestul
având aceeași ascunsă taină,
același misterios sens
de zăpadă albă
dezbrăcate, desculțe aceste cuvinte,
ca un zbor deasupra și pe sub
crengile copacului viguros
încălzeau inima unui copil
pornit în dricul iernii
în căutarea mamei.
Memento
De la o vreme încoace, iată,
viața mea e în primejdie.
Se urzesc acte de asasinare și pacea
caută în mine nădejde într‐un veac
de civilă apărare.
Și cum lucrurile în viață sunt mari,
mă ascund reușit după ele,
dar câinele – ah, ce ogar! –
îmi adulmecă nașterea și
apucă din urma vieții mele.
De la o vreme încoace, iată‐mă,
cu viața în mare primejdie.
Doamne, e ora patru de dimineață
și eu semnez a nădejde
tratate de asigurare
cu viață.
Maica Iustina
cu al ei caracter din nord
de prin Hotin, de prin Bucovina
bătea ușurel
drumul vieții
în căutarea bunelului
dispărut în ’47.
Cât de dulce e prima iubire –
izvorul tuturor amărăciunilor,
spunea întreaga ei făptură.
