Un stâlp al casei
e împletit cu mâinile aspre ale bărbăției,
celălalt – cu fericirea feminității.
Plutește în zori înserarea
și‐mi lipsește căldura intrării.
Un val…
Pragul, țesut din amintiri, e umed…
Umezeala‐mi injectează mușchii…
Ce moleșeală plăcută!
Pășesc printre anii depozitați în pereți.
Rup de ici‐colo câte‐o fărâmă.
Le dosesc în căptușeală.
Haina, împovărată de‐amintiri,
pornește‐un zbor stângaci.
Am trecut fereastra…
În urma‐mi s‐a asfaltat un drum.
Mă așteaptă!
Nu știa
M‐a surprins
în timp ce strângeam
firimiturile de cuvinte
de pe masa de scris.
Îi surâdeau ochii de cremene.
Nu știa că‐mi rămăsese tăcerea
din umbra cuvintelor,
nu știa…
Macii
Oare de ce macii (părerea lui Minulescu)
sunt flori însângerate?
Prin măreția lanului de grâu –
sunt răni ale pământului,
provocate de durerile nașterii…
Văzuta‐ți pâine fără broboane de sudoare
frământate în ea?
Oare truda nu e rana utilului?
Macii sunt arterele pâinii
plesnite în creșterea ei nobilă…
Și de ce Minulescu îi așterne
în patul iubirii?
Destin
Sângerez… Nu, nu eu sângerez.
Sângerează silaba
cu unghia blestemului înfiptă în ea.
De‐atunci îmi sunt rănite cuvintele.
