Permis de conducere

M-a sunat un verișor de-al doilea, Marin. A venit din Portugalia și vrea să ne vedem, are o problemă. Ne-am dat întâlnire, la 18:00, la „Oliva”, un restaurant preferat de lumea bună din oraș. Marin a fost profesor de muzică la Facultate și, prin 2008, a plecat în Portugalia, la construcții. E tatăl unei fete de 14 ani și al unui băiat de 10 și s-a gândit la viitorul lor: studii superioare, nunți, apartamente. Abandonarea lui i-a șocat pe colegi: cum să plece un ditamai profesor la construcții, aidoma unui țăran cocoșat de nevoi?

Am ajuns înainte, m-am așezat la o măsuță de pe terasă și mi-am comandat o cafea. Marin a apărut exact la 18. Și-a cerut voie să fumeze. Avea aer de occidental cu acte: atletic, bronzat, tuns scurt, îmbrăcat în că- mașă de bumbac verde, blugi albaștri și sandale din piele naturală, de un cafeniu deschis. Neschimbată i-a rămas, însă, privirea melancolică a ochilor de culoarea florii de albăstriță ce răzbătea prin ochelarii fumurii. Nu ne văzusem de vreo 3 ani, așa că a urmat o rundă de întrebări și răspunsuri clarificatoare. Chelnerița, o domnișoară blondă cu sâni neașteptat de bogați, mi-a adus cafeaua. Marin a comandat coniac, meze-luri, cașcaval și măsline.

– Uite ce vreau să te rog… Mi-a spus nevastă-mea că lucrezi și redactor-șef la Observator, al cărui director este, dacă am înțeles bine, Aneta Condratiuc, soția lui Alexei Ivanovici, șeful Secției de înmatriculare a transportului și calificare a conducătorilor auto.

– Da, așa este.

– Mă bucur pentru tine. Știi că sunt de cinci ani în Portugalia. Acum, stăpânul a aflat că am studii superioare și mi-a propus să devin șef de brigadă. Îmi dă un automobil de serviciu, dar nu am permis. Te-aș ruga să mă ajuți.

– Adică?

– Păi, să vorbești cu Alexei Ivanovici.

– Bine, dar ar trebui să urmezi cursuri la o școală auto.

– Nu e numaidecât. A ieșit recent o dispoziție. Adjunctul ministrului de Interne poate semna cereri pentru cei care știu să șofeze și au nevoie doar de permis.

– Da? Nu știam…

– Ei, m-am interesat eu, că am vrut să rezolv la Chișinău, printr-un coleg de facultate, însă l-a pus dracu să le spună că lucrez în Portugalia. Mi-au cerut o sumă cât stadionul „Jose Alvalade”, așa că te rog mult să mă ajuți.

– Bine, voi încerca.

Pe Alexei Ivanovici l-am văzut de două ori. Patroanei i se defectase Mazda și a trecut el pe la redacție, s-o ia acasă. S-a uitat într-un fel anume la mine, deși eu sunt un subaltern cuminte. Acum Aneta Semionov- na l-a rugat să mă primească în audiență. Ne aștepta peste două zile, fix la 16:00.

Am venit la secție cu vreo zece minute mai devreme, consecință a unui stagiu de două luni în Germania, unde am înțeles cât de bine e să fii pedant. Marin a apărut la 16:00. Era îmbrăcat mult mai modest, ca unul de la Cucioaia. Mi-a spus că are nevoie de permis neapărat până la 17 august și m-a rugat să nu spun că lucrează în Portugalia.

La ușa lui Alexei Ivanovici așteptau disciplinați vreo zece persoane. Le-am spus că suntem programați pentru 16:00, am bătut în ușă și am intrat. În biroul șefului de Secție domnea un lux izbitor: o masă masivă de stejar, un televizor LG cu diagonală de 150 de cm pe perete, două fotolii și o canapea din piele neagră, șase scaune capitonate, un frigider Samsung. Plus la toate, un climatizor vărsa din plin răcoare peste spațiu.

Bună ziua, Alexei Ivanovici, am venit să…

Șeful de la Înmatriculare ne-a întins un model de cerere și a făcut un gest în direcția canapelei. În birou intrau, rând pe rând, oamenii cu probleme de rezolvat. Unul a luat plăcuțele de înmatriculare și a lăsat pe birou un plic, pe care Alexei Ivanovici l-a măturat cu mișcare antrenată într-un sertar. Un altul a luat permisul și a lăsat într-un colț o ladă cu 10 sticle de „Barza Albă”. Și tot așa. Priveam oarecum înfrigurați acest spectacol dezinvolt al gratitudinii. Când șirul solicitanților a secat, Alexei Ivanovici s-a uitat întrebător la mine. I-am întins cererea semnată de Marin și i-am spus că ruda mea are nevoie să rezolve cu permisul, și, dacă se poate, cât mai urgent. Alexei Ivanovici s-a uitat într-o agendă pe care o avea pe masă, s-a ridicat greoi, s-a apropiat de un calendar de pe perete cu mai multe cifre încercuite cu markere de diferite culori. A studiat un timp calendarul și i-a zis lui Marin:

– Vei veni pe 24 august, la 15.00.

Verișorul s-a uitat oarecum speriat la mine și l-a întrebat cu sfială:

– Da’ pe 17 nu se poate?

Alexei Stepanovici i-a răspuns, fără să se întoarcă:

– N-ai dumneata banii ăștia…

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Ștefan Susai

Oare când a fost pace?

-Țară, țară, vrem război! -Cu cineee? -Cu URSS. Era unul dintre jocurile copilăriei. Țara mea era întotdeauna Uniunea Sovietică. Când îmi venea rândul, luam atâta

Noutăți
George Schimmerling

Fericirea de cursă scurtă

Pe fata din fotografie o cheamă Hadar. O frumusețe orientală, expansivă și vioaie. După armată a hotărât să plece într-o călătorie de câteva luni în

Noutăți
Alexandru Turchină

Covorul de pe perete

(Elev în clasa a XI-a) În colțuri de amintiri, sub tavanul cald,Un covor pe perete, povești îl desfășoară cu har.În casa părintească, simbol al tradiției,El

Noutăți
Nicoleta Guzovatîi

Reverie

(Elevă în clasa a XI-a) În adâncul unei odăi pline de negurăS-a încins făclia ce nu ardea pe păcură.Combustibilul era cuvântul magic,Ce readuce amintiri în

Noutăți
Ion Cecan

Serenada casei bătrânești

(Elev în clasa a XI-a) În valea blândă, unde timpul doarme,Stă casa bătrânească, de doruri împodobită.Cu pereți de piatră, cu inimi în lemn săpate,Așteaptă tăcută

Noutăți
Sorina Vasilos

La casa cu miros de var

(Elevă în clasa a X-a) Ascunsă de umbra cea verde, rotatăA nucului bătrân și înalt de la poartă,Așteaptă tăcută, cu chei în sertar,O casă uitată,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *