„Cred și vreau să propun un proiect național de salvare a fotografiilor. Să fie o arhivă națională a satelor. Să transmitem mai departe această zestre fotografică despre o lume care apune. Cred că este mai important decât nesfârșitele fotografii cu răsăritul și apusul.” E un fragment dintr‑un interviu al lui Ștefan Susai, în care se concentrează întreaga miză a muncii de fotograf a scriitorului ieșean.
Țărani strângând roada, mânuind teascul cu struguri sau aducând cu căruța porumbul de pe câmp, femei cu broboade pe cap și privirea preocupată de grijile cotidiene, copii jucându‑se pe ulițele satului, fete îmbrăcate în ii, cu lungi cosițe, formând o horă, ținându‑se de mâini sau privind contemplativ lumea de undeva de sus, parcă dintr‑o pictură de Grigorescu – toate aceste imagini surprinse de Ștefan Susai formează un tablou holistic, în care trecutul și prezentul încearcă o conciliere târzie. Ce‑a mai rămas din lumea veche a satului, în care timpul avea nesfârșită răbdare, în care orizontul spre care priveau țăranii avea contururile clare și ferme, în care viața era autosuficientă? Cum mai rezistă o lume scoasă din vechiul contur, silită să se transforme subit sub arcanele urgente ale globalizării? Pe acele urme rezistente ale timpului le caută privirea iscoditoare de scriitor a lui Ștefan Susai. În straturile anilor care s‑au scurs vrea să descopere tot ce‑a mai rămas din matricea autentică a locului. Fotografiile lui (unele sunt instantanee, altele – elaborate) trădează dinamica unei mentalități care pare a fi forțată la metamorfozare, forțată să țină pasul cu niște ritmuri noi, să se adapteze. Vechiul și noul coexistă în chip ciudat. Într‑o poză, o țărancă e în haine tradiționale, dar are sprâncenele vizibil tatuate, în altă poză, un copil îmbrăcat într‑un tricou cu inscripții englezești completează un superb tablou rustic, cu o casă tradițională și o bunică alături, în altă fotografie, o țărancă în căruță, pe un drum prăfuit, ține la ureche un telefon mobil. Lumile se suprapun, timpurile se intercalează. Pe alocuri însă, trecutul pare a fi abandonat cu desăvârșire. Multe poze din colecția fotografului sunt din case părăsite sau din căminele culturale din perioada sovietică, unde se țineau concertele, dar și adunările de partid. Era un loc în care se aduna toată lumea. Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, aceste cămine culturale și‑au pierdut menirea, încăperile arhipline s‑au golit, mobila a fost evacuată și, ca o ironizare a grandorii de cândva, zace într‑un colț o tribună abandonată sau un bust al unui „măreț conducător”.
Pentru Ștefan Susai, aceste imagini dezolante se încarcă de sens, vorbesc despre o lume în prefacere pripită, dar cu o memorie culturală încă vie. Unele poze sunt de o frumusețe uluitoare. Porți țărănești, cu desene inspirat arcuite, pereți cu lalele și oglinzi, pridvoruri sau calidoare (cum le numea cu drag și nostalgie Paul Goma), meșteșugite cu iscuseală, denotă o deosebită imaginație artistică a țăranilor, o vie percepție a frumosului. Culorile inundă aceste case, în care mâna gospodarului s‑a lăsat condusă de fantezie, contururile desenate sau sculptate în lemn mărturisesc despre puterea creatoare a oamenilor locului, despre credința lor în artă. Verdele, galbenul, albastrul de pe copacii, florile și păsările conturate pe porți și case sunt marca unei lumi care gândea în imagini, se simțea parte integrantă a naturii, refuza neantul și golul.
Cu un ochi de artist și de scriitor, Ștefan Susai recuperează acest tezaur național în imagini fotografice, care să comunice generațiilor viitoare de unde am pornit și ce avem de pierdut în iureșul neantizator al timpului.
