M‑am născut într‑o familie de țărani, într‑un sat de pe malul Prutului, în deceniul șapte, în plin comunism. Mama mă învăța foarte multe povești și poezii, pe care le recitam rudelor noastre. Bunicile au fost primele mele ascultătoare. Între nepoți aveau loc competiții poetice acerbe, iar cei care știau mai multe poezii și povești erau răsplătiți cu cadouri. Ceea ce nu știam eu atunci era de unde li se trăgea tatei și mamei – simpli țărani – pasiunea pentru literatură. Aveam să aflu mai târziu. Mi‑au povestit că printre strămoșii mei, atât pe linia mamei, cât și a tatei, erau și scriitori. Unul dintre ei a fost Tiberiu Crudu, un văr sau un frate al unui străbunic al meu. Nu am fost însă niciodată în satul în care acesta s‑a născut și a trăit.
Eram foarte bun la fotbal. Într‑o vreme visam să devin fotbalist și să joc pentru un mare club de fotbal. Și aveam mari șanse în acest sens, dar m‑am îmbolnăvit într‑un cantonament. Ne pregăteam pentru o mare competiție fotbalistică națională, la care urmau să vină impresari de la cele mai importante echipe din regiune. Nu mai puteam să dorm nopțile, îmi pierise pofta de mâncare și slăbisem îngrozitor. Am început să scriu în nopțile acelea nesfârșite, când toți colegii mei dormeau și numai eu eram treaz. Scriam ca să scap de frica de moarte. Mă temeam că o să mor pe teren. Ziua jucam fotbal și noaptea scriam, ca să scap de angoase și neliniști. Nu am păstrat acel caiet cu textele pe care le‑am scris atunci. L‑am aruncat pe fereastra trenului cu care plecam din orașul unde a avut loc turneul. A fost ultima competiție fotbalistică la care am participat și caietul acela a fost primul meu manuscris.
Frica de moarte m‑a făcut scriitor. Eu, care am fost cel mai bun din echipa noastră, dintr‑odată am devenit o legumă. Nu înțelegeam ce mi se întâmplă. Într‑o bună zi, pur și simplu, am simțit că mă sufoc și nu mai pot alerga. Nu mai puteam alerga eu, care‑i depășeam pe toți. Nici azi nu știu ce s‑a întâmplat cu mine atunci. Probabil, fusesem o victimă a epuizării fizice.
În ultimul timp, scriu mai mult proză. Scriu proză duminică și luni, cu precădere. În fiecare duminică și luni, săptămânal, dar uneori și în alte zile. Scriu de ani buni așa: duminică și luni. Unele dintre romanele mele le‑am scris zilnic. În fiecare zi, dimineața. Înainte să scriu, alerg. Mai scriu și poezii, însă doar ocazional. Numai atunci când mi se întâmplă vreun eveniment bulversant. Am scris poezie când au murit mama, tata, soacra și socrul sau când a început războiul. Adică foarte rar. Timp de o săptămână sau două, o dată la șase sau șapte ani, zilnic, uneori și noaptea.
În ultimele trei decenii, nu m‑am așezat niciodată la masă cu gândul că, acum, o să scriu o poezie. Când soacra mea, bolnavă de leucemie, agoniza în camera ei, eu nu știam că scriu poezie. O vegheam în camera ei, cu un pix în mână, așternând într‑un caiet gândurile care‑mi treceau prin cap. Nu știam că erau poezii. Scriam ca să scap de frică. După aia, când le‑am recitit, mi‑am dat seama că sunt poezii. Așa s‑a născut volumul de poezie Eșarfe în cer sau, mai târziu, La revedere, tată.
Ultimul meu volum de poezie – când chiar mi‑am propus să scriu poezie, când îmi doream asta foarte tare și era foarte important pentru mine – l‑am scris în 1998 și l‑am publicat în 2004. Toate celelalte cărți ale mele de poezie nu am vrut să le scriu. S‑au scris de la sine, singure. Toate celelalte cărți ale mele de poezie nu mi‑am propus să le scriu. S‑au născut din apele unor mari suferințe. Dar proză, da, am vrut mereu să scriu. Chiar și acum lucrez la un nou volum de proză, dar nu și la o carte nouă de poezie. Nu știu când am să mai scriu poezie. Poate, niciodată sau, poate, o să mai scriu cândva.
În copilărie, îmi plăceau cărți scrise de autori estonieni, georgieni și ucraineni. Una dintre cărțile mele preferate era romanul pentru adolescenți Adio, motanule roșcat al scriitorului estonian Mati Unt. Un roman în care un băiat de la țară face ultimele clase de liceu la oraș, unde trăiește la mătușa sa, nostalgică după vremurile de dinainte de război.
Mati Unt, Nodar Dumbadze și Ciabua Amiredjebi m‑au învățat să îndrăgesc literatura.
La început, nu scriam poezie, am început cu proza. I‑am arătat primele mele povestiri profesoarei de literatură, doamna Ana Manea. Veneam la ea la poartă și o strigam: doamna Ana, eu am scris o nouă povestire. La poezie am trecut în liceu, vrând să‑mi fac noi prieteni și să cuceresc fete. Am scris foarte multă poezie și la facultate, urmărind aceleași scopuri.
Mama și tata s‑au bucurat. Obișnuiam să‑mi înșir prozele sau poeziile pe podeaua din camera mea. Oricine trecea prin camera mea le putea citi.
Primul meu volum… au fost, de fapt, două: Falsul Dimitrie, publicat la Editura Arhipelag din Târgu‑Mureș, și E închis vă rugăm nu insistați – la Constanța, la Pontica. Am debutat cu două cărți simultan. Așa s‑a întâmplat. Am mai avut vreo cinci manuscrise – două depuse la edituri –, dar toate s‑au pierdut. Inclusiv primul meu roman. Cu câteva excepții, opiniile criticilor mi‑au fost favorabile. S‑au scris peste o sută de cronici despre cele două cărți ale mele. Doar două sau trei au fost negative. Cele negative m‑au ambiționat să continui, poate chiar mai mult decât cele pozitive.
Diferența dintre poezia și proza mea e că poezia e exclusiv biografică. În poezie scriu doar despre mine – e o biografie a sentimentelor și stărilor mele, nu a evenimentelor. Viața mea nu e un lanț de evenimente, ci de stări și sentimente. Despre ele scriu. Pe ele le aduc în poezie. Frica, groaza, speranța, bucuria, suferința, compasiunea, mila, bucuria, deznădejdea, prietenia, dragostea, iluminarea, credința. Despre asta scriu. Viața mea nu este compusă din evenimente, dar din aceste sentimente și stări. Astfel, pentru mine scrisul e un mod de a‑mi exprima emoțiile, pe care le‑am simțit când mă duceam cu mama, tata, soacra, socrul pe la spitale, când mă duceam să‑i vizitez la Hematologie sau când ieșeam să mă plimb cu ei prin curtea spitalului. Nu am să uit niciodată cum medicii i‑au interzis surorii mele să nască dacă mai vrea să trăiască, și ea totuși a născut. Am scris o poezie despre asta. Despre alegerea pe care a făcut‑o. Poezia m‑a ajutat să‑mi păstrez mințile la moartea mamei, a tatei, a soacrei, a socrului meu. Dacă nu aș fi scris poezie, poate că aș fi ajuns la nebuni.
Dintre toate limbile, câte există pe pământ, singura pe care o înțeleg îngerii și demonii este limba poeziei. Nu eu am spus primul asta, dar subscriu cu ambele mâini, chiar și cu cea fracturată.
Țin minte cum, după ce am recitat, la un eveniment de lectură de la Ipotești, o poezie a regretatului poet Alexandru Constantin Popescu, poeta Mina Decu s‑a apropiat de mine, m‑a îmbrățișat și am început să plângem împreună. M‑a mai îmbrățișat și poeta Maria Ivanov. Cu mâinile petrecute după umeri, plângeam tustrei. Ca într‑o horă. Doar că nu dansam. Stăteam pe loc. Cu ochii în pământ, plângând. Nu se auzea nicio muzică. În mintea noastră mai răsunau versurile din poezia lui Alexandru Constantin Popescu.
Aș putea caracteriza literatura mea ca fiind fracturistă, cu precădere acum, după ce mi‑am fracturat mâna. Fracturistă însemnând că nu e postmodernistă, mizerabilistă, douămiistă, postdouămiistă, postumanistă. Ar fi o literatură a ceea ce rămâne în om după ce un eveniment sau altul, toate evenimentele, întâmplările, lucrurile trec. Nu realitatea mă interesează, ci urmele pe care le lasă în noi. Aceste urme le caut. Aceste urme le aduc în literatură. Aceste urme ne fac să fim oameni. Cred. Cred și sper.
Sensul sau înțelesul ultim din literatura pe care o scriu e foarte important pentru mine, dar există mai multe sensuri: ale ideilor, emoțiilor, sentimentelor, revelațiilor și așa mai departe. Eu cunosc oameni care suferă de nevroză, de exemplu, sau de depresie. Boala lor a evoluat în timp. Unele dintre faptele sau acțiunile lor sunt influențate de boală. Adică de ceva care nu depinde de ei. Unele dintre faptele lor par lipsite de sens, dacă nu știm acest lucru. Devin răi și agresivi fără motiv. Sau se sinucid, din senin, șocându‑i pe toți. Sensul e ca o păpușă rusească. Un sens ascunde alt sens, celălalt sens – alt sens și tot așa, până descoperim niște lucruri pe care nu le mai putem interpreta cu mintea noastră. Important e ca scriitorul să poată înfățișa această păpușă rusească a înțelesurilor. Încolo, cititorii să le interpreteze cum vor, cum pot, cum știu.
Dar și forma poate transmite un mesaj. Urmăriți‑i pe oameni când vorbesc. Ai primit un premiu și cineva te felicită. Îți spune că te admiră mult, dar mina lui spune altceva: zice că nu‑l meriți, că l‑ar merita el mai mult. Mimica feței îl contrazice și trădează adevăratele gânduri. După mine, forma e un fel de expresie a feței. Ea ar trebui să susțină sau să infirme cele afirmate. Dacă le infirmă – prin diferite procedee formale –, asta ne va face să recitim textul. Să‑l citim de multe ori, până ce vom pune cap la cap tot ce ne spune semnificantul și semnificatul. E clar însă că fără o luptă/o tensiune/o contradicție dintre ele nu se poate naște o operă autentică.
Nu rima, nu ritmul, nu cadența, ci respirația, zicea cineva, și eu sunt de acord, e trăsătura definitorie a poeziei de azi. Respirațiile pot fi diferite: largă, adâncă, rară, normală, gâfâită, nervoasă, scurtă și deasă și așa mai departe. Versul se termină acolo unde se termină respirația. Spune‑mi cum respiri ca să‑ți spun cine ești… ca poet, ce fel de poet ești.
Da. Începutul unei cărți nu începe cu prima pagină și nu se sfârșește cu ultima. A început cu mult înainte de‑a deschide cartea și continuă și după ce ai închis‑o. Ceea ce mai rămâne după ce totul s‑a terminat. De acest lucru se interesează literatura.
Eu scriu și din solidaritate cu cel atacat, jignit, umilit, călcat în picioare.
Fiecare carte pe care o scriu sau o citesc mă schimbă și pe mine ca om. Nu mai vreau, de exemplu, să experimentez, pur și simplu, de dragul de‑a experimenta. Aș îndepărta din unele volume de‑ale mele experimentele goale sau acele pasaje prin care încercam cu orice preț să‑l șochez pe cititor. Acum nu mai vreau să șochez cititorul, vreau să fiu solidar cu el.
Din proză, cred că cel mai mult mă reprezintă romanele Măcel în Georgia, Un american la Chișinău sau Ora cinci și șapte minute. Din poezie, versurile din Eșarfe la cer, La revedere, tată sau Vacile domnului.
Cum v‑am mai spus, nu mai scriu poezie. Ultimele poezii le‑am scris în primăvara trecută, înainte de Paște, când am trait niște stări acute de deznădejde.
De multe ori mă așez la masa de scris fără să știu despre ce o să scriu. Pot plimba pixul pe foaie și câteva ceasuri bune fără să scriu nimic. Apoi se întâmplă ceva. Ceva miraculos. La care nici nu visam. Și propozițiile încep să curgă pe foaie, unele după altele. Din nimic (sau din necunoscut) se naște ceva. De care cu câteva secunde înainte habar nu aveai că există. Cred că de dragul acestor momente unice face să scrii sau să citești literatură.
