(Prima parte)
La Lisabona, prin 2012 sau poate 2013, am primit în dar un volum cu titlul simplu, alb, fără alte precizări: Cartea foametei. Autoarea, Larisa Turea, soția lui Valeriu Turea, ambasadorul Republicii Moldova în Portugalia, era un nume cunoscut din presa culturală, critic de teatru și de cinema.
Însă ce mi se oferise atunci nu făcea parte, nici pe departe, din seria finețurilor critice, lucruri aseptizate, filtrate prin cultură și concepte. Cartea foametei e ca barosul lui Evgheni Prigojin, ți se aplică în moalele capului și te lasă lat. E, fără exagerare, între lecturile cele mai atroce de care am avut parte vreodată, carte‑document ce te răscolește și îți pune deodată în față altă bolgie, mai înfricoșătoare parcă decât cele pe care le știai din literatura uriașă despre ororile comunismului adunată după 1990.
Tot mai multă lume știe azi că ucrainenii au fost exterminați prin foamete cu milioanele în anii 1932 și 1933. Am învățat deacum și numele acestui tip de genocid, Holodomor, exersat de Stalin asupra unui întreg popor, țintit. Scriem această crimă în masă cu majusculă și o legăm strict de anii respectivi și de comunitatea respectivă, fiindcă acceptăm și în acest caz ideea unicității și irepetabilității fenomenului – așa cum Shoah sau Holocaustul e, în felul lui, unul singur și irepetabil. Celui care a citit despre Holodomor nu mai trebuie să i se explice motivul pentru care ucrainenii întorc spatele cu oroare Russkiy mir, „mir” însemnând, ironic și amarnic, nu numai lume, ci și pace, gen de antifrază al cărei secret rușii îl dețin în exclusivitate.
Or, iată că Holodomorul are un frate mai mic, dar la fel de atroce. Experimentul bolșevic a dat la vremea lui rezultatele scontate, depășind chiar cele mai optimiste așteptări la Moscova, așa încât irepetabilul a fost repetat și în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Suntem în anii 1946 și 1947. Moldovenii trebuiau pedepsiți exemplar atât pentru desprinderea de Rusia bolșevică și unirea cu România din 1918, cât și pentru cea de‑a doua reunificare, din anii de război 1941‑1944. Despre cumplita înfometare din anii 1947 si 1948 e vorba, așadar, în cartea Larisei Turea.
Cartea foametei a început să fie scrisă înainte ca Gorbaciov să preia puterea (1985), cu gândul obsedant că anii trec și martorii înfometării în masă dispar împreună cu mărturiile lor prețioase. Era urgentă colectarea unor „depoziții” ce se lăsau obținute cu foarte mare greutate – de teamă, desigur, în primul rând; de groaza de a retrăi trecutul prin povestire; negreșit și fiindcă victima unui atât de mare traumatism îl retrăiește, paradoxal, ca pe o vină personală și o rușine copleșitoare. S‑a adunat astfel o primă culegere de mici dimensiuni de povestiri despre foamete, publicată în 1987, sub Gorbaciov, în română, dar cu litere chirilice, într‑un tiraj de două mii de exemplare ce s‑a epuizat instantaneu.
De atunci cartea s‑a reeditat de încă trei ori, în formule tot mai ample, fiindcă autoarea n‑a încetat de‑a lungul a peste trei decenii să adune mărturii și documente de arhivă. Azi, selecta editură Cartier de la Chișinău scoate a patra variantă, deși pagina de titlu nu ia în calcul decât edițiile de după 1990.
Fără să minimalizez în niciun fel prețioasele depoziții personale – fiindcă depoziții par ele, ca în fața tribunalului memoriei de neșters a bibliotecilor –, de data asta sunt parcă și mai impresionat de ceea ce au scris cu mâna lor călăii și complicii lor, feluriți procurori, activiști de partid, primari, sefi și subșefi, ofițeri ai serviciilor de Securitate, trimiși speciali să ancheteze la fața locului în numele diferitelor paliere ale puterii bolșevice. Găsim în rapoartele lor secrete, de uz intern strict, grozăvii, lucruri spuse pe șleau, tabele seci cu victimele foametei, pe localități, pe luni și ani, detalii ce vin să confirme și să pună într‑o perspectivă cuprinzătoare povestirile din secvențele de mărturisiri publicate în prima jumătate a volumului Larisei Turea si care puteau lăsa impresia falsă că fiecare experiență transcrisă acolo nu e decât o excepție izolată, un accident survenit într‑o singură familie, într‑un singur sat, într‑un raion sau o regiune restrânsă. Rapoartele oficiale arată însă negru pe alb faptul că foametea s‑a organizat științific și uniform pe toată suprafața RSS Moldovenești și că amploarea genocidului e de‑a dreptul înfricoșătoare. E suficient să iei un creion în mână și să aduni ce apare în tabelele respective. Repet: e vorba despre ce spun arhivele bolșevice, ele însele.
Rezultă astfel un total de 250.000 de moldoveni uciși prin înfometare, număr minim. Raportat la cele trei milioane de moldoveni de pe cuprinsul republicii, obținem un record care dă fiori: procentual, raportat la numărul total al populației, fratele cel mic la Holodomorului ucrainean a fost mai eficient, fiindcă a secerat cu și mai mult spor printre moldoveni. Unul din doisprezece moldoveni a căzut victimă foametei! Nu exista vreo preferință de vârstă, de sex sau de condiție socială printre cei exterminați.
(Continuare în numărul următor)
