(fragment)
Un armistițiu în aparență, tulburător și amenințător, amestecat cu arșița toridă, plana ca un giulgi deasupra Moldovei. Se infiltra în casele pustiite și triste, lipsite de tații și feciorii care luptau în diverse tabere. Se lăsa obosit și greoi pe ruinele lugubre și fetide, unde câinii vagabonzi hoinăreau în căutare de hrană și adăpost. Se imprima insolent pe fețele copiilor desculți, speriați și disperați. Se strecura neobservat în fiecare colț îndepărtat, aducând a miros ars de praf de pușcă, de bombardament, de sânge și moarte. Orașul devastat se ținea greu în picioare, continuând să respire anevoios prin pereții găuriți de gloanțe. Cu toate acestea, populația rămasă în Bălți părea obișnuită cu acea imagine sumbră lăsată de caracatița războiului, cu liniștea precară și cu starea agonizantă a orașului care încerca totuși să reziste. Când încetineau bombardamentele, localnicii ieșeau din casele și pivnițele lor semiruinate, ducându-se să lucreze câmpurile, să stea în rând pentru a lua rația de pâine neagră și să procure strictul necesar de la farmacie. Să panseze supraviețuitorii și să-i transporte la spitalul din localitate, să recupereze morții și să le pună căștile în loc de nume pe crucile de lemn. Războiul continua, iar ofensiva, botezată de Armata Roșie „Iași–Chișinău”, trecu vijelios prin Bălți, lăsând în urmă un scurt răgaz, o muțenie precară peste care porni un lung convoi tenebros. Erau prizonieri de război, escortați de armata rusă.
Femeile au apărut în stradă ca la un semnal cunoscut doar de ele. S-au oprit intimidate privind pe furiș printre rândurile soldaților prizonieri, căutând chipuri cunoscute… Printre ei erau și basarabeni, recrutați la începutul războiului în armata română, fostă aliată a Germaniei. Erau și români, și germani, și italieni… Foști militari ai armatelor aliate, capturați în urma ofensivei sovietice din iarna și primăvara anului 1944. Pe umerii lor mai vedeai epoleți, însă era imposibil a le distinge proveniența.
– Unde-i duc? întrebă în șoaptă una dintre femei, mirată de acel convoi nesfârșit.
– Cine știe?! răspunse amărâtă alta, retrăgându-se și continuând să caute avid în mulțime vreun chip drag: poate al fiului recrutat în armata română, poate al bărbatului. Dar nu numai ea, ci și alți bătrâni, femei și copii ieșiți speriați în stradă se uitau nedumeriți la șiragul de prizonieri. Stăteau urcați pe ruine, se doseau după colțuri, urmărind îngroziți convoiul de militari care lăsa în urma sa un ecou macabru, un murmur trist și îndurerat. Localnicii erau deprinși cu armata română, care trecuse nu o dată prin oraș, se obișnuiseră și cu cea rusească, care se făcuse stăpână, dar ceea ce vedeau acum nu aducea nici a biruință, nici a retragere. Părea a fi o capitulare, dar a cui?
Nimeni nu știa că în acest convoi erau prizonieri de război care, odată capturați, deveneau proprietate a NKVD-ului, iar destinația lor era lagărul rus numărul 33 din Bălți, al patrulea lagăr de pe teritoriul Basarabiei.
– Măriți pasul! Mai iute! ordona însoțitorul din dreapta convoiului.
Locotenentul Kapustov din fruntea convoiului striga cât îl țineau baierele să se miște mai repede. Răniții sprijiniți de camarazii lor, soldați și caporali, mai tineri și mai vârstnici, își târau anevoios picioarele obosite, ridicând praful străzii care se lipea nemilos de uniformele îmbibate de sudoare și sânge. Ajuns la marginea orașului Bălți, convoiul coti spre șes. Prizonierii din primele rânduri au zărit în depărtare un gard înalt de sârmă ghimpată. Dacă anterior mai avuseseră un licăr de speranță că vor fi eliberați, acum orice aspirație la libertate li se spulberă. Iar acel drum spre necunoscut, care parcă nu mai sfârșea, se termina aici, la marginea unui oraș, departe de front, aproape de moarte.
Uniformele militare cu tot cu epoleți și alte obiecte personale de valoare au fost înlocuite cu o gamelă, o lingură și o tunică dungată. În câteva minute au fost despuiați de toate, chiar și de aspirații și speranțe, devenind trofee de luptă ale armatei ruse. Din acest moment li s-a interzis să mai gândească, transformându-le visurile în coșmaruri și suplicii. Avertizați să nu se apropie de gardul prin care trecea curentul electric, îmbrânciți cu patul puștii, însoțiți de sudălmi jignitoare, au fost mânați în țarcul morții. Santinelele închiseră porțile în urma convoiului cu zgomot asurzitor, iar Kapustov continua să amenințe: „Sukin sân! Fii de cățele! Iată biruința voastră, aici veți putrezi de vii!”…
…Cu mâinile la spate, înclinați spre pământ, târându-și ca o povară picioarele, după 86 de zile, deținuții părăseau lagărul numărul 33. La câteva sute de metri coloana a fost îndreptată spre groapa săpată în ajun. Ordinul de încolonare a deținuților răsună ca un ecou lung și sfâșietor. După care, în valea din lunca Răutului, se lăsă o liniște adâncă. Părea că respirația mulțimii adunată în fața gropii se opri și doar ochii deținuților, imploratori și jalnici, exprimau imperceptibil o ultimă rugă. Urmă alt ordin:
– Soldați, încărcați armele!
În spatele deținuților se auzi zângănitul armelor pregătite pentru tragere. Apoi liniște… Fiecare deținut mai mult simțea decât auzea respirația alertată a celui de alături, care, amestecându-se cu a sa, se amplifica, devenind apăsătoare și asfixiantă.
– Rândul din față, ieșirea din coloană! Marș! Unu, doi, trei! Pe loc repaus! Foc!!! ordonă Kapustov cu voce asurzitoare.
Germani, români, italieni, unguri, basarabeni aliniați cu fața spre groapă nu aveau timp nici pentru o ultimă rugăciune, căci rafalele gloanțelor îi secerau la pământ. Din nou alinierea, din nou ordinul colonelului Kapustov: „Ogoni!!!” (Foc!!!). Unii cădeau direct în groapă, alții făceau o ultimă închinăciune, se lăsau în genunchi prăbușindu-se apoi în mormântul comun. O parte din deținuți în- cercau totuși să protesteze în fața gloanțelor nemiloase, dar cădeau răpuși la un pas de camarazii lor, în același mormânt. Când nu mai rămăsese niciun prizonier în picioare, urmă alt ordin:
– Acoperiți-i cu pământ și nu uitați să aruncați var peste groapă…
Ca după o faptă eroică, Kapustov îi porunci maiorului Muratov:
– Tu aștepți până soldații își fac datoria, pe urmă vii în birou. Ai de lucru, va trebui să scrii în dreptul fiecăruia: „Rastrel” (Împușcat). Mâine plecăm la Moscova.
