În romanul Vântul, duhul, suflarea (Iași, Polirom, 2020) al Andreei Răsuceanu, vântul, duhul și suflarea reprezintă cele trei coordonate ale unor biografii înrudite între ele, dispuse însă pe coordonate epocale, diferite. Numitorul comun care le apropie, dincolo de anumite legături de sânge care se stabilesc între personajele cărții de față, rămâne confruntarea cu ipostazele tenebroase ale unei istorii naționale care a zdrobit destine sau împliniri, lăsând în urma ei, ca după un tăvălug infernal, urme ale înstrăinării de sine sau față de ceilalți, ale fragilității identitare și corporale.
Trei povești de viață redate sub forma unor intense documente confesive, în care detaliul biografic se împletește cu elementul istoric-social. Dimensiunea evenimențială este detensionată de prezența unor construcții poetice care fluidizează întregul cadru romanesc. Dincolo de aceste aspecte, narațiunea cărții își derulează diversele ipostaze, de la confesiunea care atinge culmi viscerale în developarea învelișului traumatic al oricărui corp până la contactele umane, primejdioase sau atât de tensionate între oameni diferiți sau aparținând aceleiași familii. Istoria, societatea, aspirațiile sau sfâșierile interioare ale celor în cauză devin puncte cardinale pe o hartă nesfârșită a durerii și a însingurării, o geografie identitară, izolată în hățișurile tenebroase ale unui regim istoric, represiv și opresiv.
Comunitatea satului C., locul în care se desfășoară cea mai mare parte a acțiunii, devine un axis mundi autohton, unde folclorul întâlnește, chiar confruntă, realitatea primejdioasă a unui regim totalitar. Străzile nesigure, unde poți întâlni la răscrucile nopților duhuri sau năluci, malurile schimbătoare ale Dunării, conacul Ologului stafie, adâncurile viclene ale apelor, poveștile vrăjitorești ale acestui spațiu bântuit de miresme nelumești, toate acestea amintesc de-o atmosferă marqueziană, proiectată în universul fabulosului folcloric al unui Gala Galaction sau Vasile Voiculescu.
O primă poveste îi are drept protagoniști pe Tamara, Constantin și Iolanda, o familie care își duce existența în acest sat C., aflat pe malul Dunării, nu departe de Galați. Traiul rural, încordat, prins între capetele de menghină ale comunismului din primii ani ai colectivizării, își dezvăluie, dincolo de realismul dur al locurilor și locuitorilor, o jovialitate și un pitoresc folcloric care insolitează realul mult prea cenușiu și dramatic, din pricina cruzimii sau a schimbărilor intempestive, dictate de către directivele venite de la partid. Relieful geografic, transfigurat de forța eposului teluric, amenințarea apelor Dunării, care nu de puține ori își ies din matcă, lăsând prăpăd în preajma lor, confiscând vieți sau bunuri, tainele thanatice ale iazului înșelător, care ascunde adâncuri primejdioase și hulpave pentru cei necunoscători sau slabi de fire, sunt câteva dintre elementele care conturează, pentru imaginația și sensibilitatea Iolandei, universul unui areal în care obiectele sau spațiile, lipsite de orice strop de consistență sau de stabilitate, sunt la cheremul nemilos al unor forțe oarbe și cât se poate de perfide.
Iolanda este fiica vitregă a celor doi soți, iar acest fapt scoate la suprafață o existență desfășurată întocmai ca un câmp minat. Între o ușoară nostalgie, umbrită de felul ursuz de a fi sau de a se comporta a lui Constantin, un personaj emblematic pentru categoria celor oropsiți sau obidiți, și firea aspră, dură și mult prea incisivă a Tamarei, un amestec nu lipsit de jovialitate și de fler rural, se află Iolanda, o fată dezrădăcinată, simțindu-se, în permanență, dezintegrată din punct de vedere afectiv sau identitar. Pe când Constantin este o prezență mai mult fantomatică, inconsistentă din punct de vedere decizional sau fizic, Tamara pare a fi total opusul acestuia, prin personalitatea ei, un amestec tonic de dârzenie, de autoritate și de șăgălnicie rurală.
Lipsită, aproape în permanență, de un orizont afectiv, Iolanda pășește cu trupul ei, parcă plin de cenușă și de gol, pe firul de păianjen care desparte o prăpastie de alta, o lume dură de una blândă. Lipsa afectelor materne, certurile, reproșurile, tensiunea generată de prezența anihilatoare și omniprezentă a mamei vitrege completează existența ei cotidiană. Chipul Tamarei pare încadrat într-o dimensiune iconică a spectralului și a răcelii pline de obidă și marasm interior, fapt care o determină pe Iolanda să își conștientizeze, zi de zi, într-un mod alienant, propria fragilitate psihică și corporală. Scena în care Iolanda nu are voie, din anumite motive, să își facă nevoile în toaleta din curte, fiind astfel nevoită să meargă într-un colț în aer liber, în văzul trecătorilor, accentuează conștientizarea unei expuneri mult prea agresive a propriului ei corp în lumina unei fragilități sfâșietoare, care îi anulează orice dram de stimă de sine sau de încredere în propriile forțe. Expunerea goliciunii în aer liber reprezintă scena unei retractilități spasmatice, pe care fetița o va resimți, întocmai ca pe un junghi pătrunzându-i prin toate viscerele, topindu-i orice urmă de rezistență sau de forjare psihică. O rană care nu se va cicatriza prea curând și, poate, va persista pe tot parcursul vieții, mai ales, în legăturile cu ceilalți.
A doua poveste se înfățișează sub forma unei epistole destul de consistente, un alt document al traumei, scris de către unul dintre copiii Iolandei, care se semnează cu un M. și care își spune, printr-o narațiune intensă, de-a dreptul convulsivă și compulsivă, povestea propriei vieți. Din această scrisoare, care constituie cea mai interesantă și mai susținută parte a romanului, aflăm că, odată cu trecerea anilor, Iolanda a plecat din sat, a ajuns la București, a devenit o avocată de succes și s-a căsătorit, fără a asculta de sfaturile Tamarei, cu un anumit G., căruia i-a făcut doi copii, M. și P. Între timp, Iolanda se va muta în București, împreună cu soțul și cei doi copii, într-un apartament rece și neprimitor, din blocurile care se înălțau, crescute parcă unele din altele, pe tot cuprinsul capitalei acelor ani de comunism. Una dintre multele experiențe traumatice prin care va trece va fi cea a avortului, care îi va pecetlui destinul într-un mod dureros. M. dorește ca prin scrisoarea pe care i-o adresează mamei să dezvolte o (anti)pledoarie a singurătății și a lipsei oricărei afecțiuni venite din partea ei. Pretextul scrisorii îl reprezintă comportamentul matern al Iolandei, care s-a dovedit a fi mai rece decât o stană de piatră, preocupată, trup și suflet, doar pentru bunăstarea celuilalt copil, P. Lucrurile se vor complica în momentul în care Iolanda va hotărî să divorțeze de G., care a devenit un om ascuns, duplicitar. Acesta nu prea mai dădea pe acasă și se comporta ca un om total absent din viața familiei. Însă elementul care va declanșa fondul traumatic al acestei părți constă în încercarea lui G. de a trece înot Dunărea, în Iugoslavia, din care dorea să fugă spre America. Acesta va fi prins, împușcat în apele Dunării, iar Iolanda, după aceea, va trece prin calvarul interogatoriilor și al suspiciunii, căci, alături de soț, mai voise să treacă Dunărea, un prieten, doar că acesta din urmă se răzgândise și renunțase la plan. Pentru M., copilul de atunci, dotat cu o sensibilitate și un spirit de observație a lumii, de-o luciditate incisivă, răceala dintre el și o mamă tot mai absentă sau mai egoistă, distanțarea față de tată, singurătatea care devenea tot mai apăsătoare, diluând totul în jur, toate acestea vor fi relatate într-un ritm și cu o forță incredibilă în amploarea lor traumatică. Se va contura imaginea unei existențe bântuite de un duh al vântului și al neputinței care marca destinele și spațiile acelei lumi cuprinse de-o răceală cenușie, încarcerate atât fizic, cât și spiritual.
A treia parte spune povestea lui Mihalachi, băiatul unei familii de boieri care deținea acel conac cu aspect de castel ce domina lumea și universul satului C. Această parte a romanului călătorește în timp, înfățișând, printr-o perspectivă ,,orientalo-balcanică”, în nuanțe ,,retro” (Paul Cernat), mentalități, atmosfere, intrigi politice, pitorescul naturii umane de secol nouăsprezece. În paralel cu tensiunile politice ale acelor vremuri, în care interesul și fățărnicia generau nesiguranță socială și teritorială, figuri ca cele ale lui Cuza, Carol I sau Sturdza transpar pe fundalul cețos al vremurilor tot mai nesigure, ca suprafața mlaștinilor din acele locuri. Moldova se simțea ruptă de trupul țării, un teritoriu unic prin geografia și mentalitatea umană, desprinsă, parcă, dintr-o mitologie a eresurilor, a poveștilor sau cutumelor, cât se poate de ireale și de absurde totodată. Boala de oase a lui Mihalachi, care îl cuprindea tot mai tare, cu forța unui animal negru cuibărit în oasele sale, se desfășura în paralel cu furtunile năprasnice care scoteau totul din matcă, destabilizau așezări sau firi omenești.
Cele trei elemente din titlu, despre care spuneam că devin cadre stihiale ale existențelor prezentate până acum, se unesc, în desfășurarea vertiginoasă a poveștilor, într-un singur element, cel al vântului, care, cu o forță oarbă, anihilantă, ,,suflă peste tot, trece prin toate lucrurile, furându-le mirosul și strălucirea, împinge norii pe cer și întețește flăcările focului, vântul care îți aduce depărtarea s-o tragi în piept”. Fiecărui tip de destin sau de personaj îi poate fi asociat un anumit tip de vânt. Copilului Iolanda și, într-o anumită măsură, și lui M. le aparține ,,vântul mic, furișat, de după-amiază, care n-ar fi făcut să se ridice nicio pleoapă de cadână adormită, trecea ușor prin ungherele casei, ca o părere, fără să-i tulbure cu nimic liniștea”. Un vânt purtător de fragilitate și de mefiență, a cărui seninătate crispată, uscată luminează nevralgic lumea din jur. E un vânt al inocenței marcate de vină și de angoasă, învăluită într-o liniște interioară, tulburată doar de amploarea nesfârșită a rupturilor umane și a singurătății. Prin aceste experiențe trec cei doi, mama și fiul, chiar dacă, de-a lungul timpului, între aceștia s-a căscat tot mai tare prăpastia înstrăinării. ,,Vântul năvalnic, care izbucnea pe neașteptate și se repezea în pereții casei, făcându-i să uruie și să bufnească”, la fel ca și ,,vântul negru, caraelul, aducători de duhuri, care usca recoltele, iarba, fântânile, neiertătorul, cum îi spuneau oamenii din C.”, ambele erau comune atât istoriei din fiecare epocă, caracterizată prin cruzime și lipsa de umanitate, cât și durerii din oasele lui Mihalachi, apărută sub forma unui animal negru care se hrănea din seva vieții ce se scurgea prin oasele acestuia. De asemenea, neputința lui Mihalachi de a-și accepta sau suporta propria fragilitate corporală este hrănită de suflul otrăvit al celor două vânturi. În schimb, ,,vântul auriu al verii, care purta… resturi de spice arse și mirosul de grâu răscopt”, era vântul speranței și al solidarității, atunci când, în final, aflăm că P., copilul mult iubit al Iolandei, a reușit, mai târziu, să plece în America, de unde, într-o ultimă scrisoare, cerea iertare și îi aștepta pe toți să îl revadă, îndemânându-i la pace și uitare, iertându-l chiar și pe tatăl absent, cel care și-a sacrificat familia în numele unui ideal absurd, iluzoriu.
Deasupra acestor destine sau povești trec vânturile schimbării, care, precum niște duhuri neliniștite, încearcă, mereu, să aducă risipirea și nestatornicia, tăgada sau înstrăinarea. Cu toate acestea, speranța regăsirii și a reîntregirii rezidă în forța împăcării cu ceilalți, dar, mai ales, cu sine.
