Relevant și metaforic, Mircea Dinescu puncta într-un poem al său că în timp ce egiptenii și-au îngropat faraonii în piramide, românii și-au ascuns zeii în folclor. La rândul său, omul de cultură Andrei Vartic (1948-2009), matematician și informatician de formație, excelând deopotrivă și ca regizor, poet, actor, publicist, istoric, arheolog și critic de artă, a demonstrat în cartea Întrebarea cu privire la paleoinformatică (2006) că geto-dacii și-au depozitat istoria neamului pe frunza codrului, pe albia pâraielor, pe stâncile Carpaților, pe trilurile păsărilor. Rămâne ca noi, urmașii lor, să învățăm a le descifra, să recitim proverbele, să găsim semnele și să le înțelegem subtextele. În volumul Magistralele tehnologice ale civilizației dacice (1997, 2011), Andrei Vartic, nedumerit de lipsa cercetării multidisciplinare în domeniul arheologiei române, se întreabă retoric: „Nu știu dacă e o simplă provocare comparația dintre Themis, marea zeiță primordială a dreptății divine […], și toponimicul daco-român Timiș. Nu știu dacă e drept să citești Sarmizegetusa doar ca, simplu, Sarmizegetusa, iar mai apoi acest cuvânt ca Sarmi Seget Usa, adică, din sanscrită, „eu mă grăbesc să curg” (de la rădăcina indo-europeană-armeană get – „a curge”)”.
În ambele sale filme (Ionică și Dacia lui și Vor veni curați și luminați) Gheorghe Ciubuc merge pe aceeași cale trasată de Andrei Vartic, dar cu alte metode și procedee. Semnificativ în acest sens este filmul Vor veni curați și luminați, în care actualitatea noastră imediată este redată cu ajutorul unor elemente care vin dintr-o viață și istorie cu rădăcini milenare. Deloc întâmplător este aleasă imaginea cu ciutura care coboară în adâncul unei fântâni cu o străveche cumpănă, sugerându-ne ideea revenirii noastre la rădăcinile neamului, pentru a coborî cel puțin până la mitologicul Zamolxe. Apoi, una după alta, imaginea cu mânzul e continuată cu o turmă de oi, topindu-se în ceața unei dimineți de toamnă târzie, urmată de una cu un pâlc de gâște care, mânate de străvechiul instinct al migrării, încearcă nereușit să-i ia zborul, cu un car încărcat cu ciocleji ținând calea spre satul care abia se zărește în aburul dimineții, toate aceste imagini culminând cu strunga stânii și, în prim-plan, cu procesul de mulgere a oii.
Iar atunci când bolta cerească e năpădită de nori grei, care par să nu aibă margine și sfârșit, unul dintre cei doi păstori rostește o zgârcită frază: „S-a închis a ploaie… Oare cât are să țină?” Celălalt, cu o expresie de om resemnat, răspunde și mai scurt: „Dumnezeu știe…” Oamenii locului și-au trăit viața și-și duc până în prezent rostul zilelor într-o eternă și firească relație cu Dumnezeu, și Gheorghe Ciubuc găsește un original procedeu de a reda această idee. El evidențiază fața ciobanului cotropită de gânduri, prezentând un om împovărat de grijile cotidianului, după care pe albastrul cerului limpezit de nori două avioane lasă în urma lor câte o dâră alburie. Doar că ele nu sunt paralele sau în diferite emisfere ale bolții cerești, ci se intersectează, formând, simbolic, semnul crucii.
Apoi, în locul nesfârșitei parcă ploi ciobănești, apare soarele, picături de argint strălucesc pe firele de un verde crud al ierbii, se aud ciripit de vrăbii și pocnete de bici, câteva bulucuri de copii în hârjoană, urmate brusc de mulsul oilor și strecuratul laptelui, de prepararea brânzei și de claca la construcția unei noi stâni. Între timp, soția unuia dintre ciobani vine cu doi gemeni în cărucior și cu merinde pentru clăcași, iar seara se încheagă lungi discuții despre consătenii plecați prin țări străine pentru a câștiga un ban și toți cei implicați în acest divan al înțelepților încearcă să înțeleagă dacă cei lipsă vor mai reveni acasă sau se vor oploși definitiv pe alte meleaguri. Demersul auctorial al regizorului este întregit în această secvență de cântecul compus (text și muzică) de Oleg Corcinschi și interpretat de medicul Petru Ciubuc, esența lui întipărindu-se pe chipurile celor care-l ascultă pe chitarist: „Doar dorul paznic a rămas… în casele părăsite…” Totuși, fețele lor triste au niște reflecții de speranță, iar unul din cei doi păstori o susține cu o convingere pe care și-o dorește împărtășită și de ceilalți: „Vor veni curați și luminați…” Întreaga coloană sonoră a filmului e susținută magistral de muzica lui Anatol Ștefăneț, regizorul apelând la ajutorul compozitorului și conducătorului artistic al formației Trigon, deoarece intuise accentuate afinități dintre preocupările sale artistice și muzica folclorică metamorfozată pe accente moderne de acest deosebit de talentat muzician.
Finalul acestei pelicule este unul lapidar, dar cu evidente semnificații: viața nu stă pe loc și, ca o confirmare, cântecul cucului se schimbă cu șuierul viscolului, oamenii se încălzesc cu izvar, iar după imaginea fântânii cu apa înghețată în uluc urmează niște copii hârjonindu-se la săniuș, apoi și primii miei care vor completa turma de oi. Un detaliu sugestiv și, s-ar părea, incredibil e prezent în acest moment atunci când un țăran trece cu plugul prin nămeți, de parcă ar ara zăpada. Specialiștii în domeniu – etnologi, istorici și folcloriști – au dovezi că niciun ritual de cândva nu are neapărat și o esență pragmatică, el conținând în sine mai degrabă niște sensuri magice, semnificațiile lor, de cele mai multe ori, fiind ascunse ori pierzându-se în negura preistoriei. Iar bătrânul cu chip de patriarh – plete și o impunătoare barbă albă (imaginea sugestivă fiind redată de chipul artistului plastic Ion Sfeclă), cu o privire adumbrită de gânduri, sugerează cu un surâs ușor că nu e totul pierdut, că acest neam mai are viitor, după care, împăcat, „zeul” își caută în continuare de grijile sale zamolxiene.
Filmele lui Gheorghe Ciubuc, în special cele cu profunde conotații simbolice, sunt lucrări ce țin de relația dintre trecutul nostru străvechi și contemporaneitatea imediată, ele oferind în aceste tumultuoase, imprevizibile și apocaliptice vremi o atât de necesară doză de credință și optimism.
