Zilele astea s-a deschis, la Muzeul de Istorie, în holul care duce spre librăria Cărturești, o ciudată expoziție de artă. Între alte detalii (cu efect gustativ, olfactiv, auditiv), artiștii plastici au fost solicitați să reprezinte pe pânză senzațiile povestite de bolnavii incurabili. Durerea proiectată pe pânză a generat imagini din zona expresionismului abstract. Dacă am putea imagina o pânză cu durerile unui ținut (azi mai mult geopolitic decât geografic), încă bolnav de cancerul acumulat în trecutul totalitar, dar și permanent atacat de agenții patogeni (vorbesc despre Republica Moldova de azi), cum ar putea fi reprezentată această stare a organismului? Printr-o pictură abstractă sau printr-o imagine depresivă și disperată, nu doar expresionistă, ci și suprarealistă?
Într-o artă vizuală dinamică, imaginea prezidențialelor din ultimele săptămâni pendula între un spectacol suprarealist și unul din teatrul absurdului. O tranziție dinspre Caragiale, via Ionesco, spre Alfred Jarry. Dar și Regele moare, și Ubu rege, ba și Makbeth sau Coriolan, piesele marelui Will, sunt tot despre putere și despre alegeri, fie posibile, fie imposibile, fie probabile, dar fără posibilitatea discernerii și alegerii. Or, jocul electoral de azi, mai ales cel din democrațiile fragile, tot mai mult se constituie – ca efect real – din tăceri ascunse și jocuri de culise, scenele vizibile părând, inevitabil, stupide și absurde.
Am văzut „confruntările electorale” ale candidaților în primul tur al prezidențialelor și – cu mici excepții – ele prezentau un spectacol absurd și suprarealist. Am încercat să înțeleg demersul unora dintre ei, în sensul cel mai pragmatic: dacă vreunul va deveni președinte, ce se va întâmpla cu noi toți și cu fiecare dintre noi, cum ne vom așeza cu toții în portretul de grup al lumii contemporane?… și am înțeles că nu înțeleg nimic. Abia atunci când am reformulat întrebarea și am priceput că trebuie să existe un sens, fie pragmatic, fie irațional (d.e., artistic), mi-a picat fisa: niciunul dintre ei nu încerca să convingă alegătorul. Ei încercau să convingă spectatorul. Unicul. Cel care privește scena „confruntării” de pe meterezele cetății Kremlinului și care acordă puncte pentru frumusețea estetică a spectacolului. Și tot el finanțează proiectul. Șoptind la urechea alegătorului decizia… inteligenței barbare.
Regia din umbră denotă că avem în realitate un specacol de marionete – de aici senzația unui spectacol suprarealist, jucat pentru amuzamentul ursului din Kremlin. Partea proastă e dacă nu înțelegem că și noi facem parte din acest spectacol și suntem tratați ca marionete ce pot fi manipulate cu aceleași dispozitive.
Singura soluție e să punem în mișcare rațiunea, detașându-ne categoric și fără regrete de oamenii întunericului, trăgători de sfori și corupători de suflete naive. Dacă vrem să fim acceptați în lumea civilizată, trebuie să alegem lumina. Azi, asta înseamnă Europa. Uniunea Europeană. Iar Maia Sandu este cea care o reprezintă. Și ne reprezintă. În cazul eșecului, ne vom prăbuși în fosa trecutului și vom aștepta să ne scoată la suprafață sforile păpușarului. Și s-o luăm de la capăt.
