Cuvinte obișnuite din limba română. Fără o semantică dublă. Doar că sunt altfel aranjate în propoziție. Citești și te miri de simplitatea lor, apoi îți dai seama că ele îți deschid și îți developează o altfel de imagine, una șocant de vie, neobișnuită, care te surprinde, care te atrage prin ineditul ei… și citești cu nesaț un roman ce ți‑a picat accidental în mână. Zeghea de pe copertă te‑a chemat.
Azi deschid aleatoriu romanul Orașul închis, semnat de Viorica Răduță, apărut la Polirom în 2017. Citesc. „Se doarme și în moarte?” Un simplu subtitlu, dar care șochează. Și iarăși mă simt absorbită de stilul ei irepetabil. Romanul este despre închisoarea din Râmnicu Sărat – oraș plin de cicatricile sistemului, sistem ce s‑a proslăvit prin maltratarea și reeducarea comunistă, un GULAG al României de est. În nord era închisoarea din Sighetu Marmației, în sud – Jilava, în vest – Aiud. Fusese și România înconjurată de astfel de instituții de reeducare în spirit comunist și, evident, cu torționarii ei dedicați luptei pentru pace și prosperitate.
Marcată probabil de abuzurile sistemului, de suferințele încarceraților fără vină, Viorica Răduță ne aduce în acest roman o memorie a celor căzuți în teascul regimurilor. O face și pentru a nu uita, pentru a nu mai admite o revenire la sistemele dictatoriale, care din când în când încearcă să se revanșeze. S‑ar părea că există și o periodicitate în revigorarea dictaturilor. Dacă nu sunt eliminate eficient, regimurile regenerează, iar jandarmii dintotdeauna au fost prolifici. Avem și azi un exemplu foarte dur – Rusia sub regimul putin.
Revin la roman și citesc: „Mihăiță își amintește deodată, dar nu e sigur, că și celula se ruga. Umbra lui se întoarce, na, cu fața la perete. Și acum a rămas cu rugăciunea în el, de parcă ar fi murit în poziția asta și pace. […] Strada Independenței pornea de pe fața lui nedormită și se oprea undeva aproape de calea ferată… Acolo Mihăiță înainta pe cealaltă parte a trupului. Înainta și noaptea cu mâinile femeii de‑i supraveghea pe copii…
A doua zi, rochia se așteptase pe ea. Bine că nu mi‑a văzut gândurile! A făcut pe seară un drum până la gară. Nu l‑a oprit nimeni”.
Tudorel Urian menționează în cronica sa la acest roman: „Viorica Răduță scrie împotriva oricărui curent, a oricărui trend… să muști cu dinții din cuvânt și să lași în pagină semnul mușcării. Groaznic. De aceea cartea nu‑i ușor de citit”. Tudorel Urian mai menționează stilul INUMAN, dar perfect adaptat conținutului. „La Viorica Răduță timpul devine fluid, curge ca o magmă care înghite și amestecă trecutul cu prezentul, chipuri, voci, frânturi de conversație, pași care calcă pe același caldarâm, clădiri aflate în aceleași locuri în vremuri diferite, suferințe, speranțe, dezamăgiri, iubiri, neîmpliniri. O tehnică a fotografiilor care prind viață…”
Mihăiță, trecut prin malaxorul închisorilor, iese de acolo îmbolnăvit mintal. Cine putea să reziste? Corneliu Coposu mărturisește: „Eu, care am cunoscut toate pușcăriile regimului comunist, pot să pun mâna pe inimă că închisoarea de la Râmnicu Sărat a fost cea mai dură… a fost cel mai oribil loc de detenție pe care l‑au inventat comuniștii”.
„Ce știi tu de groapa comună, Mihăiță? Știu, știu. Colțul buzelor lui Vișinoiu ar fi tresărit cu fiecare lovitură, trupul lui Mihalache, nu, că n‑avea mâini, n‑avea picioare, n‑avea spate și n‑avea față. Doar ochii Condamnatului, bulbucați, deodată frate cu dracu, au trecut în brațul groparilor. Și ei au lovit pe săturate, deși sunt oameni cumsecade.
Abia la proces, dacă ar avea loc, fotografia ar sta pe măsuța acuzatului, care de ce să răspundă singur pentru ordinele superiorilor, ce, numai el a servit patria?”
S‑ar cere o explicație. Vișinoiu este unul dintre torționarii care ani de zile a stat ascuns. Descoperindu‑i‑se atrocitățile comise, a fost supus judecății acum câțiva ani. Spre luare‑aminte: pentru toți și toate există o răsplată care ne așteaptă. Dacă scapi de ea aici, nu se știe cum va fi dincolo…
„După o zi de anchetă era legat de bătaie ca un câine.
Pământul s‑a deschis și s‑a închis dacă a venit moartea, nu? Care, că și ea s‑a dat înapoi. Mâna lui Vișinoiu trecea cu baioneta și prin ea.
Cine mai iese întreg din pușcărie, Mihăiță? Coposu. Și Coposu e un coșciug. Dacă au pus mai întâi moartea în el și pe urmă l‑au trimis la Rubla, de asta, ei, după cât jug a îndurat!
De la un timp se aglomerau morțile. Vasile Fănaru se uita la propria fotografie de pe crucea nouă de marmură ca și cum n‑ar fi el. Aurica, și ea cu o fotografie din tinerețe alături, aștepta tot pe cruce.
Doar copii care se creșteau singuri, cu hainele trecute de pe un trup pe celălalt, se mirau de ce bate vântul așa pe scările de lemn…
Dar în 1616, când au fost luptele dintre Alexandru Movilă, domnitorul Moldovei, și Radu Mihnea, domnitorul Țării Românești? Ei, pe atunci Râmnicul era târg mare, cu garnizoană de 400 de oșteni. Este și acum. Adevărat, dar unde pui patria, doar în sufletul soldatului?” Actuală și crucială întrebare: unde?
„Deambulările lui Mihăiță pe străzile orașului tăcut oferă cititorului o panoramă alcătuită din fragmente revelatorii, a acestei lumi în care memoria fotografiază detalii și fărâme de trecut, într‑o rețea de goluri și plinuri ficționale, de instantanee ale ororii, ale unei istorii greu de surprins în cuvinte”, scrie Iulian Boldea.
Am adus doar câteva fraze‑imagini extrase din filele romanului. Toate se cer contemplate, mai puțin comentate. La fel ca întregul roman. Tudorel Urian mai menționează că „Viorica Răduță datorează mult poetei omonime”.
Despre volumul Arsura umblă după trup, apărut în 2018, la Editura Next Page din București, Christian Crăciun scrie: „În fața anumitor dezastre istorice sau personale limbajul sucombă în tăcere… Viorica Răduță și‑a asumat un pariu de o dificultate extremă. Aceea de a face cuvintele înseși să ardă”.
Un alt volum de poeme, apărut în 2021 la Editura Casa de Pariuri Literare – Ai moartea pe față – e un plâns, scris dureros în pandemia pe care am depășit‑o. Unii în față, alții pe față.
Recentul volum de poeme Viorica Răduță îl dedică tragediilor din Ucraina și este intitulat Cum îngheață rochia miresei, „fiindcă morții au mai multe amintiri decât vise”.
„fereastra nu mai trece pe drum// camera din față e mereu închisă/ cu ziua miresei în ea/ ca un gând în alt gând în altul/ două vase de pământ cu gura închisă…”
„Așa este fratele// distanța nu se mai duce de la el/ se duce soția/ se duc fetele// el e mai subțire decât tăcerea… fereastra și drumul sunt pielea de pe scândură/ o trage pe față/ așa adoarme// în crăpăturile casei”
Nu doar durere și realitate crudă găsim în filele creației Vioricăi Răduță. Am în față un alt roman, Un calcan pe Lipscani. Același stil, alte povești, cu alte istorii, cu alte relatări din viață. Haioasă tare povestea cu Republica din Ploiești. Curată aventură, una hilară, de care luasem cunoștință citind romanul Republica de Bogdan Suceavă. Descoperirea cea mare este că printre acele personaje, care vor să‑l dea jos pe Carol I, se afla și un puști scăpat de sub controlul părinților, nimeni altul decât Ion Luca Caragiale. „Cu o forță epică fără prea mulți concurenți în aria aceasta a romanului social, istoric, politic (în sensul originar), Viorica Răduță oferă un fel de monografie fabulatorie a Ploieștilor și, implicit, a societății noastre recente într‑un roman de o teribilă forță vizionară”, scrie Cristian Crăciun pe coperta a patra a romanului Un calcan pe Lipscani.
În această succintă prezentare mi‑am dorit să vă aduc în prim‑plan creația unei autoare mai puțin cunoscute în Republica Moldova. Sper că v‑am trezit interesul și v‑am incitat la noi lecturi. Sunt sigură, veți deveni fani Viorica Răduță.
