Versiune adaptată la anii 2020-2024 după Scrisoare către un prieten și înapoi către țară (2018-2019)
I
Își amintește cineva cum Dumnezeu îl întreabă pe Hristos,
într-una din evangheliile imposibile,
dacă i-a vestit pe cei adormiți?
lumea e ca o jupuitură acum,
dar dincolo de piele nu se mai vede carnea,
ci steaguri care miros a vechi și bătrân.
suntem captivi între oasele craniene
iar lumea stă lângă noi ca un cățel părăsit.
depresia personală și depresia de lume sunt niște azilante
pe o bancă, în poarta casei, sub un arbore jerpelit,
în vreme ce pe drum trec camioane și autobuze prăfuite,
pe geamurile lor un copil călător a scris cu arătătorul
câteva cuvințele de dragoste.
depresia de lume se poate preschimba oricând în depresie personală,
iar Mr. Hyde are o șapcă de proletar,
arată ca un căpcăun cu buze din fibre de sticlă.
deci i-a vestit cineva pe cei adormiți
așa cum scrie într-o evanghelie interzisă?
sau lumea noastră e chiar substanța
din care somnul cleios își confecționează notele muzicale?
nu e nevoie de erotism ca să scrii o poezie despre lumea de acum,
nici de conjurați cu facturi ori de spectatori indignați,
nu e nevoie de armătură ca să dărâmi un zid de gelatină,
când lumea e imperfectă și casele pentru autiști se desființează.
așa îi șoptește Mrs. Hydess lui Mr. Hyde, lângă oasele craniene.
misionarii ne salută prin mailuri în numele lui Iisus,
din toate colțurile pământului,
ca să ne preschimbăm în slujitori vestiți
dacă izbutim să spargem pușculițele din gânduri.
de după geam, lumea se vede ușoară ca fulgul
în anotimpurile cu miros de plăcintă.
iată acum o scenă dintr-o duminică printre blocuri construite în comunism.
un porumbel cu chips în clonț dintr-o pungă spartă,
botinele murdare ale unei fete în drum spre biserică,
un automobil care claxonează în postcomunism
fiindcă o bătrână trece prea încet strada.
peste drum, un magazin cu haine second-hand
de care stau lipiți copii-vagabonzi
cu câte o crenguță de vâsc pusă peste căciulă.
farmacia e deschisă și-n ziua de odihnă,
oamenii-s viermișori bolnavi mai toată viața lor.
polițiștii stau la troița de lemn a morților de la revoluții,
cerșetorii fug după credincioși când aceștia aprind lumânările,
tabla e arsă de la afumătura rugăciunilor
și va fi arsă ani întregi de-acum înainte.
vin vărsat în butelii de plastic pentru săraci,
jumătăți tăiate de coca cola și resturi de covrigi pe jos,
rufele s-au făcut iceberg în balcoanele ermetice.
asta e rapsodia lumească de-acum, slujitori ai Domnului!
și iată cum depresia personală se face portal pentru depresia de lume.
II
Scriu acum în vremuri în care oficialii se coafează ca niște cratițe
și au miros de animal în gură.
regretul celor mahmuri dis-de-dimineață:
chefuitorii s-au dus, nu mai sunt taxiuri, nici trăsuri.
sare și zahăr și ulei depozitate printre acarieni
în cele cincizeci de zile de post.
pensionarii se miră ca sugarii cu degetul în gură,
când branula e montată suav de către infirmieri:
dar viețișoara pentru cei curați unde s-a ascuns?
pregătim instalațiile, mașinăriile și aminoacizii pentru ferma leproșilor.
cântarea mea electronică nu va putea vindeca prea mult,
dar măcar va implora particulele supranaturale să se întrupeze.
în sălile de așteptare se măsoară diametrul de lume,
apoi lungimea și lățimea unor boli în care lumea nu mai există.
o axă psihedelică pentru sufletul nostru deocamdată lipsit de înălțare,
o simplă desfacere din craniu și din inerția antropomorfozei.
navetiștii între orașele de graniță știu ce e limita,
iar cei aflați la granița propriei lor tigve cunosc falia.
în mijlocul lumii, provincialii au inima pusă la bătaie,
zărind pigmenți stelari printre vârtejuri de pixeli.
pagode politice cu bodyguarzi gușați,
clădiri cu birouri înfășate în sfori și curățate cu mănuși de menaj,
aici trăiesc purtătorii de seifuri, înglobații în puterea hârtiilor,
gheișele congreselor deghizate în diriguitoare de oraș,
legislatorii macho înfricați de coitus interruptus,
cocotele și patronii lor cu rogojini bancare,
simandicoșii congreselor și limbarnicii de pe marginea lor,
frizerii parlamentari cu bacalaureatul plumbuit.
adrenalina e întotdeauna pompată prin verdicte și erzațuri.
în partea cealaltă a lumii, agora cu mucaliți și iscodiți,
născocitorii purtând insigne
pe care sunt desenate degetele dreptății de la mâna dreaptă.
și iată chemarea împărtășaniei dintotdeauna: veniți în lumină!
vertij de lume sau vertij privat,
zarafi pentru care inflația ospiciilor e un fel de înțelepciune,
gonoreea pleșuvă a urzitorilor,
cei părăsiți cu disperarea desenată între sprâncene,
impozitele strânse într-un sac de rafie aruncat în container,
morișca demagogilor mirosind a detergent de vase,
scrijelitori pe basilici despre schimbarea la față,
guvernele se cațără pe alte guverne care se cațără pe alte guverne,
ruleta rusească, matrioșka, principiul dominoului tras la indigo.
omofagia e scrisă în constituția de laborator.
GRATIA PLENA.
caricaturi ale muritorilor lipite pe dughene și barăci,
la televizor se anunță galvanizarea penitenciarelor
și reprimarea născătoarelor.
visăm patriarhi cufundați în vegetație,
o câmpie cu panouri solare pentru vizitatorii altor lumi,
apoi ne trezim într-o peșteră cu levitația interzisă.
(Continuare în numărul următor)
