În contextul debuturi editoriale recente de poezie din Republica Moldova, când textul literar exprimă experiențe, afecte, stări redundante, cartea Adelinei Labic‑Lungu Ce va rămâne? (Polisalm, 2025) surprinde un circuit armonios de idei din exterior în interiorul ființei și invers, țesând un eu într‑un cadru cultural comun. Împreună, faptele consolidează un „sunt” bine înrădăcinat în propria ființă proiectată pe mai multe generații: „[sunt] firul de cânepă/ din rochia albă a bunicii (…) trăgaciul pe care nu a apăsat/ buni‑ cul‑soldat sovietic/ când i s‑a ordonat să tragă/ în celălalt bunic/ care lupta de partea românilor/ aerul dintre mama și tata/ aerul acela subțire/ atunci când s‑au iubit prima dată” (sunt). Expresivitatea versurilor denotă atât tensiunea istoriei, cât și recunoștința purtată înaintașilor pentru dragostea și umanitatea firească păstrată și transmisă urmașilor. Oarecum, fiecare parte este adusă într‑un întreg, într‑o coerență dintre sine și alții, o simbioză dintre propria existență și a celorlalți. Astfel, eul poetic are la baza ființei o pace interioară moștenită, ce‑l face capabil să (se) iubească în sensul plin al cuvântului și să fie tolerant la frustrare, ceea ce facilitează capacitățile eului de a integra contrariile (bun‑rău, frumos‑urât, trecut‑prezent, viață‑moarte ș.a.) și de a se integra în realitatea înconjurătoare fără a se simți amenințat, vânat sau anulat ca valoare umană. Aceste abilități de relaționare se vor rejuca în diferite contexte. În acest sens, foarte expresivă și sugestivă este imaginea păianjenului: „din nou/ va împleti/ va coase trecutul de care nu mai are nevoie nimeni/ pentru ca să lunece sus‑jos‑sus/ stând în același punct/ doar el mai privește/ din geamul blocului nelocuit/ păianjenul acela” (păianjenul acela). În această cheie fundamental existențială, conștiința afilierii familiale accentuează locul său în lume și contribuie și la potolirea amenințării de dezintegrare. Reprezentarea eului ca o lalea într‑un covor țesut semnifică un eu ce se reconectează la resursele interne arhetipale, la figurile introiectate ale părinților: „laleaua în covor/ pe care au țesut‑o mâinile mamei/ mâinile ce mai țin covorul în loc de cui/ va rămâne nucul/ o vreme să împartă în locul tău nuci/ copiilor/ păsărilor/ târâtoarelor” (Ce va rămâne?). În acest context, forțele feminine iradiază dintr‑o beatitudine a binecuvântării transmisă intergenerațional, exprimată artistic prin rochia de mătase a bunicii: „și văzu/ înșirată la soare o rochie subțire ca răsăritul/ îndoită în poale/ mai lungă cu câteva șchioape/ decât statura sa pentru a putea/ mereu să mai dezdoaie din ea/ să‑i ajungă până la moartea ei/ până la nunta mea” (când îmi pun rochia de mireasă).
Prin prisma siguranței afective și protectoare, a rezilienței identitare, eul liric privește spre trecut și prezent cu deosebită empatie, înțelegere și compasiune, conștientizând rolul său de conținător și continuator al neamul cu toate ale lui: „Ne plângem unii pe alții,/ înghițim lacrimile strămoșilor, bunicilor, tatălui, mamei,/ lacrimile copiilor, nepoților, strănepoților noștri, născuți‑nenăscuți, morți‑vii. (…) Inimile în care batem/ cu pumnul lui Dumnezeu moale și costeliv/ batem să intrăm, să nu ieșim” (Lumea aceasta). Astfel, în imagini pulverizante apar copilăria și copilul sovietic, adolescența în tranziția de la URSS la Republica Moldova, blocurile sovietice, războiul de peste graniță, soldați morți, copii și mame speriate ș.a.
În acest sens, în poemul treizeci de copeici sunt puse în conflict două nevoi fundamentale ale copilului: nevoia protecției fizice și a celei spirituale. Pe de altă parte, treizeci de copeici exprimă atât banii grație cărora omul își poate asigura hrana, cât și „valorile” oamenilor sovietici ce priveau spiritualitatea drept o nebunie înfricoșătoare, iar recunoașterea credinței – un pericol de a fi excluși din comunitate, arestați, pedepsiți. Prezența parcă fantasmagorică a nebunei în sat trimite la motivele biblice și trădarea lui Isus pentru treizeci de arginți. Ea vine, ca un apostol, să „semene” lumină, speranță, viață, printre cei speriați și înfometați de credință. Poemul are și un substrat sugestiv de scindare a omului sovietic în corp și suflet, se anulează componenta spirituală din cauza spaimei și timpului pierdut la cozi după mâncare, nevoi primare: „la chioșcul de pâine de vizavi stăteam la coadă ore întregi/ zile întregi sau poate toată viața/ timpul nostru nu costa nimic/ copiii sovietici erau făcuți pentru a sta la cozi” (treizeci de copeici). Curiozitatea imaculată a copilului reintegrează inconștient aceste contrarii într‑un sens, printr‑o pierdere simbolică a banilor: „mergeam fără pâine spre casă/ nebuna satului făcea cruce în aer”.
În același registru de semnificații se încadrează și poemul Orezul și urss‑ul, ce redă impecabil atmosfera unor vremuri tensionate și grele ale Republicii Moldova din anii ’90, când valoarea unui om și a muncii sale era redusă la plata în orez. Orez ce „invadează” țara, școala, imaginarul sensibil al eului poetic. În cele din urmă, ajunge să exprime umilința individului și a colectivității: „pentru că părinții erau profesori, iar profesorii primeau/ salariu în orez/ coridorul casei noastre era un tunel cu saci de orez./ Orez rotund, orez șlefuit, orez prefiert, orez lung/ și acum urăsc orezul/ orezul care mi‑a răsturnat copilăria cu cracii în sus (…) Din cer, boabe de orez se rostogoleau după gulerul vestei/ acestei studente care/ părea o bătrână ce se pornise la spovedanie, dar găsise/ biserica încuiată” (Orezul și urss‑ul). Dar toate acestea nu bulversează, nu scindează eul poetic și nu‑l determină să rămână blocat afectiv în această experiență, ci doar îl înrădăcinează și mai solid într‑un cadru istoric și cultural.
În volumul Adelinei Labic‑Lungu Ce va rămâne?, femeia are un loc și un rol arhetipal aparte, este exprimată artistic, deseori, ca o ladă de secrete. Împotrivindu‑se dezordinii lumii, este o conținătoare de drame personale, familiale, colective. Ea adună, tace și șterge urmele, pentru a susține echilibrul, viața și sensul ei: „buzunarele grele și alungite/ sunt pline/ cu scame‑păr‑hârtiuțe‑timbre/ și o sticluță de Bingo/ pentru a șterge orice urmă” (femeia fără umbră); „la parter vezi/ femeia de serviciu cum șterge/ urmele tale” (singur). Figura feminină/ maternă este resimțită drept un ax interior și integrator. În acest context, în poemul Un tron de prințesă transpare forța arhetipală ocrotitoare a mamei în fața războiului: „mamă‑sa fuge înfășurată în halat/ cu un sân bălăbănind/ scrânciobul scârțâie/ și atunci o zărește pe Ania/ îi bagă fără să zică un cuvânt/ mâna în păr și o trage din scrânciob (…) sânul ascuțit ieșit din halat/ sânul ca o sabie” (Un tron de prințesă). Prin imaginea artistică a sânului‑sabie, poeta surprinde tragismul războiului și condiția mamei care nu se mai ocupă doar de susținerea vieții fizice și afective a copilului, dar și de protecția, salvarea, apărarea acestuia din fața barbariei, printr‑o fuzionare a două roluri: cel matern și cel patern. Tatăl înrolat în război rămâne doar ca o speranță a copilăriei, a jocului, a normalității exprimate artistic prin imaginea tronului de prințesă. În aceeași cheie interpretativă apare și tăcerea mamei din poemul Jumătate de viață. Mama – conținătoarea haosului, groazei, războiului, pierderii, „leagă” lacrimile, deznădejdea, frica într‑o „tăcere sigură”, pentru a re‑echilibra lumea copilului ce se întreabă dacă soldații au avut „vreodată un ursuleț de pluș rănit”. Tăcerea ei împietrește „zidul protector”, pentru a ține copilul într‑o „lume sigură”. Tăcerea ei este paradisul predestinat să găzduiască psihicul celui mic până devine autonom: „Mama, știi ceva? Mama tace, ea nu știe nimic. Ea știe doar să tacă” (Jumătate de viață).
Din rezervorul afectiv al iubirii se „naște” și privirea empatică față de soldații uciși, răniți. În imaginarul Adelinei Labic‑Lungu ei nu sunt anulați prin moarte, ci doar se reîntorc într‑un Mare Tot, în natura ce‑i primește cu o dragoste maternă: „ca un sâmbure/ fără miez/ s‑a ghemuit/ pe umerii/ unei furnici/ un soldat/ un soldat/ poartă o cruce” (O cruce); „Luna își stoarce sânul prea plin de lapte/ în ochii/ soldaților morți” (zi de război); „la capătul tunelului/ fratele mort îmbrățișează cu mâinile reci/ adun cuvintele/ ca lemnele pentru foc” (scrisoare de pe front). Eul poetic redă foarte expresiv contopirea armonioasă a celui ucis la război cu natura, ce‑l primește ca o lăuză. Expresivitatea și sensibilitatea versurilor diminuează cu blândețe groaza și agresivitatea morții, așa cum fac mamele iubitoare. Toate sunt legate prin dragoste, umanizând acțiunile inumane ale ucigașilor.
Vom menționa, în concluzie, că volumul Ce va rămâne? cuprinde imagini poetice lucrate migălos, ce invită cititorul la un dialog, la o conectare la noi, la dragostea primordială cea de toate zilele, orânduitoare de sensuri.
