Unul dintre evenimentele‑cheie din cadrul festivalului Zilele Literaturii Române a fost dezbaterea „Scriitori din diasporă”, moderată de Paula Erizanu, la care au participat scriitoarele: Tatiana Țîbuleac (Franța), Lorina Bălteanu (Franța) și Ionela Hadârcă (Polonia). Paula Erizanu le‑a invitat să răspundă la întrebările: „Ce ați câștigat și ce ați pierdut plecând din Republica Moldova? Și de ce reveniți acasă, inclusiv prin limba română?”
Tatiana Țîbuleac: Ce am câștigat și ce am pierdut? Am câștigat uman, în primul rând. Prima mea carte, Fabule moderne, a apărut dintr‑un sentiment acut de dor. Îmi era dor de casă, deoarece nu vorbeam limba română, copiii mei erau mici, îmi era dor de oraș, de Chișinău,
de prieteni și aceasta cumva te face să‑ți amintești altfel de unele lucruri. Când am început să scriu, mi se părea o modalitate de a mă reconecta cu trecutul, cu prietenii, cu părinții. Dar atunci, pentru mine nu era foarte important să scriu despre casă sau despre copilărie. Aceasta a venit mult mai târziu, când s‑au născut copii mei. În acel moment, am simțit că vreau să le povestesc despre bunici, despre mine, despre străbunici și așa cum ei vorbesc cam prost limba română, din nou, mi s‑a părut o modalitate bună de a scrie. M‑am gândit că dacă eu o să‑mi amintesc în scris, la un moment dat, ei vor citi despre aceasta. Dacă s‑a schimbat scrisul meu față de cel de acasă? – da, pentru că acasă făceam jurnalism. În străinătate, începi să te uiți la unele lucruri altfel și cred că Grădina de sticlă, al doilea roman al scriitoarei, care a fost distins cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, 2019, n.n., este un exemplu bun în ceea ce se întâmplă în literatură, de fapt, nu doar în literatura din Estul Europei. Scriitorii care sunt acum în prima linie sunt scriitorii care își amintesc acum despre trecut. Poveștile despre trecut au devenit importante, pentru că, în spațiul nostru, a existat un vid în care o generație întreagă n‑a povestit. Și acum lucrurile acestea au revenit la normalitate, și noi povestim. Povestim și pentru părinții noștri, care au tăcut, povestim și pentru bunicii noștri, care nici n‑au vorbit. Pentru mine, acesta înseamnă luxul – de a povesti într‑o manieră probabil mai sentimentală decât atunci când eram acasă.
Paula Erizanu: Vreau să stăruim un pic asupra a ceea ce ai afirmat acum, mai ales că mi‑ai spus, într‑un interviu, că ai scris Grădina de sticlă după 30 de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice, după zece ani de emigrație, după ce ai crescut doi copii într‑o țară străină și ai dorit să vezi cât din bagajul tău vrei să transmiți copiilor tăi. Care a fost răspunsul? Mulți dintre noi au citit cartea, am găsit cumva răspunsurile noastre. Dar pentru tine care a fost răspunsul în legătură cu ce vrei să le transmiți copiilor tăi, care, apropo, nu prea vorbesc româna?
Tatiana Țîbuleac: Vorbesc puțin, în funcție de perioade. Aș vrea ca ei să știe că sunt din Moldova, că sunt români. Mi‑ar plăcea să știe aceasta chiar dacă vor vorbi mai târziu sau vor vorbi mai puțin în limba română. Și aș vrea să le povestesc istoriile familiei mele și prin ele, probabil, istoria acestei regiuni. Pentru că aș vrea ca ei să știe despre Siberia, despre deportări. Aș vrea ca ei să știe despre sovietizare, mi‑ar plăcea ca ei să știe aceasta de la mine. Cred că trebuie să continuăm să povestim unele lucruri. Îmi amintesc și acum cum povestea bunica despre deportare – ea stătea pe prag, cu fusta ei înflorată, și îmi povestea, și făcea o plăcintă sau mâncam cireșe. Dar poveștile acestea dispar, se uită dacă nu sunt povestite. Noi, de regulă, povestim la nivel de familie, dar atunci când putem și trebuie să povestim în afară, adică aflându‑ne în alte țări, ar trebui s‑o facem. Probabil că aceasta am făcut în Grădina de sticlă, am vrut să le trimit un
film comprimat despre ceea ce însemna pentru mine copilăria. Pentru că acum ei nu înțeleg, precum nu înțeleg nici cum e iarna, pentru că acolo unde stăm noi acum n‑a nins niciodată în ultimii zece ani. Iar eu le povestesc despre iarnă. Cred că aceasta ar însemna pentru mine tradiția – să facă parte și ei din povestea mea. Mai departe depinde de ei, cum o vor povesti la rândul lor.
Paula Erizanu: Lorina, ziceai că te‑ai întors în Peciștea ta natală doar de două ori după ce ai crescut. O dată ca s‑o aduci pe mama ta la oraș și a doua oară ca să vadă fiica satul în care te‑ai născut. Te‑ai întors totuși în lumea satului Legtă cu funia de pământ, vorba noului tău roman. Ce‑ai pierdut acolo, ce‑ai vrut să găsești?
Lorina Bălteanu: Am plecat de la părinți când eram o persoană informată, la 40 de ani. Dar cred că am strâns pe parcursul acestor 40 de ani foarte multă frustrare. Mie, spre deosebire de Tatiana, nu mi‑a fost dor nici de Chișinău, nici de Peciște. Ba din contra, probabil că Parisul pentru mine era un fel de stație terminus, ca un fel de victorie a mea, ca un fel de răsplată pentru toate frustrările mele din copilărie, adolescență, apoi, universitate. Și foarte mult timp nici nu mi‑am dorit, nici nu m‑am gândit la aceasta. Chiar dacă copilului meu am încercat să‑i dau o educație românească. Când era în clasa a șaptea am plecat în România pentru doi ani ca să trăiască acolo, să simtă țara, să învețe de unde vine și să fie mai aproape de nașa sa, Stela. Dar, probabil că, oricât am fi noi de încrâncenați, undeva, iubirea aceasta de oameni, de mamă, de tată, de frați, de surori se păstrează în noi, căci s‑a păstrat în mine foarte adânc. Probabil că, a fost o parte din mine foarte importantă, iar în momentul când eu am închis cercul acesta de frustrări, am trăit victoria până la sfârșit. Ca și cum m‑am întors, ca și
cum am ajuns la un punct în care nu mai aveam cu cine să mă războiesc și, prin urmare, cu ușurință, cu un fel de tandrețe, am scris despre toate acestea. Fiindcă nu poți să spui că în cartea mea este o ură, cei care au citit‑o cu atenție pot sesiza că am foarte multă iubire de tot ce s‑a întâmplat cu mine prin contrasens, printr‑o revizuire a tuturor lucrurilor pe care le‑am simțit, le‑am trăit și le‑am conservat acolo, în adânc.
Paula Erizanu: Trecem la Ionela. Ionela, cum a fost pentru tine plecarea în Polonia? Ești acolo de câțiva ani, de mai puțin timp decât colegele tale.
Ionela Hadârcă: Sunt plecată de șapte ani. Eu m‑am simțit eliberată atunci când am plecat în Polonia și am avut un sentiment de confort, care îmi lipsea foarte mult aici. Eu nu înțelegeam de ce plătind atâtea impozite trebuie să mă împiedic în gropile din Chișinău și de ce nu am voie să‑mi scot copiii undeva în weekend în afară de două parcuri, multe chestii care pe mine mă oboseau. Acolo, m‑am pomenit cumva izolată, am primit senti‑
mentul acesta de liniște datorită ordinii și mi‑am dat seama cât de iritați suntem noi și nu realizăm că e din simplul motiv că în jurul nostru este veșnic reparație, praf, murdărie și kitsch, cum spunea Tatiana. Am pierdut, din păcate, mai mult, pentru că anume perioada pandemiei ne‑a dat de înțeles cât de dureros este să nu poți să fii alături de părinții tăi atunci când sunt bolnavi sau de prietena ta atunci când își pierde mama și tu nu o poți cuprinde. Ori atunci când, la ora trei noaptea, prietenii tăi îți trimit poze în care nu ești cu ei, nu ești acolo și simți că pierzi un moment de încărcătură energetică. Dar, oricum, mă simt bine acolo unde sunt. Deocamdată, nu sufăr foarte tare de dor, avem o cursă directă până în Moldova.
