Valerian Ciobanu: „Da, ar trebui deconspirate dosarele KGB-ului, deși s-a cam întârziat mult cu aceasta”
Când ați aflat pentru prima dată de existența KGB-ului și de la cine?
Am aflat imediat cum am fost înmatriculat la facultate. Colegii mai în vârstă decât mine mi-au spus și chiar m-au prevenit: iată, să te ferești de cutare sau cutare. El se va băga în vorbă, va afla ce îi trebuie să afle și te va denunța. La început, nu-mi venea să cred…
Care e primul lucru care vă trece prin minte când auziți pronunțându-se numele KGB-ului? Și ce simțiți: frică, angoasă, revoltă?
Trădarea, teroarea psihologică și fizică. Astăzi, nu-mi mai este frică, dar am o sumedenie de amintiri, gânduri care încep de la simpla impresie că el mai există, însă-i sub altă denumire și are alte aspecte. Regret că avem o populație cu toate guvernele succesive care au fost leneșe și slabe, n-au întreprins acțiuni prompte la timpul cuvenit. L-au eliberat pe cel mai mare KGB-ist, Igor Smirnov a făcut cedări după cedări, încă astăzi numai vezi lumină la capătul tunelului. De câte ori mi-am zis: dacă am fi ca balticii, ca lituanienii, bunăoară, pentru că îi cunosc pe lituanieni grație lui Ippolito Leca, care s-a născut în 1956 în Republica Moldova. În anii 1973-1978 a studiat jurnalismul, limba și literatura română la Universitatea din Chișinău. Din 1979, locuiește în Lituania. Între 1986 și 1991, a studiat limba și literatura lituaniană la Universitatea din Vilnius. A tradus în română operele lui M. Valančiaus, Vaižgant, J. Biliūnas, P. Cvirkas, V. Bubnios, V. Petkevičiaus, A. Zurba și alți scriitori lituanieni (circa 30 de autori, 8 cărți). Este autor de articole despre literatura română în „Visuintes enciclopedii lituaniene”. Între 1990 și 1993, a lucrat corespondent la ziarul parlamentar al Republicii Moldova „Sfatul Țării” în țările baltice și nordul Europei. El ne dă multe exemple de acțiuni prompte ale guvernului lituanian, iar noi, aici, suntem așa cum ne știe toată lumea: o mămăligă, dar nu o țară adevărată.
În perioada sovietică, au fost studenți și intelectuali care plecau la Odesa sau Cernăuți după cărți românești, citeau literatură în limba română, discutau despre faptul că limba moldovenească este română și că moldovenii sunt români, sau despre actualitatea marilor scriitori români de peste Prut, înfruntând riscul de-a intra în vizorul KGB-ului. Ați făcut parte și dumneavoastră din rândul acestora? Știind că există acest pericol, ați mușcat din mărul interzis? Sau ce alte lucruri în afara celor enumerate mai sus ați făcut, expunându-vă primejdiei de-a fi luat la ochi de oamenii îmbrăcați în fâșuri de piele?
În perioada aceea, mergeam conștient la Odesa, Cernăuți, ba chiar și Moscova ca să vizitez magazinele „Drujba” și să mai fac unele achiziții de carte românească. Despre discuțiile cu Val Butnaru, Ion Diviza, Octavian Scutelnic și cu alți colegi îmi amintesc cu drag. Tineri am fost și doream să cunoaștem adevărul. Cunoscând adevărul, ne-a fost mai ușor să lucrăm, care la televiziune, care la radio, care la ziarele de atunci. Eu chiar am avut o discuție la această temă și cu doi oaspeți la televiziune, foști comandanți militari, decorați cu stele de eroi ai Uniunii Sovietice. Iar când un general „erou” cu trei stele mi-a lezat onoarea, am avut curajul să-l trimit unde au trimis apărătorii Insulei Șerpilor, adică la naiba. Generalul s-a înfuriat, apoi, gândind un pic, și-a dat seama și chiar și-a cerut scuze. A înțeles că demnitatea națională și adevărul sunt mai scumpe decât unele favoruri iluzorii, cu toate că alături de mine atunci sta un denunțător al KGB-ului. Mai târziu, acel general îmi propunea să fac cunoștință cu o fată frumoasă din Moscova, dar eu am refuzat. Nu prea i-a mers provocarea, după câte înțeleg. Și el, probabil, s-a lăsat păgubaș. Însă pe parcursul unor ani buni am văzut mereu umbra sumbră, care mă însoțea. Ba am văzut și persoana în față. Dar asta deja e un subiect de roman autobiografic, pe care nu știu dacă am să-l scriu. Deocamdată, acesta nu-mi stă în agenda mea.
Oamenii vigilenți v-au prins că aveți sau citiți cărți românești sau că purtați discuții pe teme interzise și, drept urmare, v-au turnat la securitate? Ați fost chemați la securitate? Cum au fost aceste întâlniri? Cum au decurs discuțiile cu securiștii? Cum erau acești kaghebiști? Vi-i amintiți? Ce mai știți despre ei azi?
Nu știu care, când, cine și cum m-au turnat. Și asta nu mă interesează deja. Chemat n-am fost, ci invitat, diplomatic. Iar eu la fel de diplomatic am răspuns ba. Sincer să fiu, discuțiile au fost interesante, purtate, de altfel, în holurile unor case de cultivare politică a partidului, unde aveam acces, de unde-mi invitam participanții la unele emisiuni la televiziunea RSSM în anii 1980-1986-‘87. Iar securiștii cu care am discutat mi-au părut că sunt cărturari, au o bună pregătire teoretică, în orice caz, era interesant să vorbești cu ei, chiar să polemizezi. Ei respectau punctul de vedere al interlocutorului și chiar faptul că aveam o altă opinie. Cu ex-ministrul SIS, Tudor Butnaru, n-am avut ocazia să vorbesc, iar cu alții da, mă salut și mai glumesc despre unele lucruri și astăzi, dacă eventual ne întâlnim: la vreo lansare de carte, bunăoară.
Când v-au telefonat și v-au înștiințat că sunteți așteptat la sediul KGB-ului în ziua cutare și la ora cutare, ce sentimente ați trăit? Dar după ce ați deschis ușa KGB-ului și ați intrat înăuntru, pe cine ați văzut pentru prima dată?
Nu am avut asemenea înștiințări. Nici sentimente, deși student fiind, plecasem vara la o cunoscută din orașul de pe Neva. Tatăl ei era un șef mare la penitenciarul pentru tot orașul și regiunea Leningrad, probabil. Avea șofer și un automobil de serviciu de culoare neagră. Într-o clipă a unei zile mi-a propus să văd unde a fost întemnițat Fiodor Dostoievschi când era tânăr. Eu, ironic, am zis că prefer altă dată. După ce îi voi citi toată opera, dar și unele critici literare, amintiri biografice. Și tatăl fetei a înțeles că eu sunt precaut și îi răspund în mod diplomatic.
Ce senzații v-au încercat când ați pătruns pentru prima dată în clădirea KGB-ului?
Nu-mi pot aminti. Țin minte parchetul galben de atunci, scârțâitul lui sub picioarele noastre și geamul care da spre bulevardul central, astăzi Ștefan cel Mare și Sfânt. Nu-mi amintesc prea bine nici senzațiile când l-am cunoscut pe un celebru în toată Uniunea Sovietică prezentator al programului de știri „Vremea-Timpul” de la Moscova. Eram la casa de odihnă și creație a Teleradio a URSS. Senzații plăcute am avut atunci când dumnealui, fiind și un artist emerit, mi-a făcut rost de bilete la un teatru moscovit, unde efectiv era imposibil să găsești un loc liber. Apoi, după spectacole, după niște piese dramatice la cel mai înalt nivel. Regret că n-am ascultat unele sfaturi utile, poate eram astăzi cu tine colegi și ca dramaturgi, cine știe?
Unde în altă parte v-ați mai întâlnit cu kaghebiștii?
Practic peste tot, doar că ei nu-și dădeau arama pe față. Chiar și pe Sahalin, unde fără permisiunea specială a KGB-ului, nu aveai acces liber. Asta era obligatoriu pentru oricine din teritoriile europene ale URSS, dar și pentru cei care locuiau, bunăoară, în regiunea lacului Baikal sau chiar în orașele Vladivostok, Habarovsk.
Aveți vreo bănuială cine v-a turnat la securitate?
Și dacă aș avea, asta ar schimba ceva acum? Turnătorii au rămas în anonimat, iar eu iaca discut acum cu dumneavoastră, mai târziu, când voi avea plăcerea, dar și dorința, poate voi scrie o carte. Deși, pot să fac o destăinuire. Din cartea mea Ajută-mă să nu uit, eroina principală poate apărea în o serie de romane polițiste despre agenți operativi, despre soarta ei de după Sahalinul de până la 1993-‘95.
Ce neplăceri ați avut din cauza asta?
Nu am ajuns eu în locul lui Marian Lupu, Dumitru Diacov sau alt demnitar de rang înalt care nu ne-a făcut nici față bună în lume și nici nu a fost de mare folos națiunii!
Am aflat că numele unuia dintre kaghebiști era Dulce, interesant nume pentru un kaghebist. Dumneavoastră l-ați cunoscut? Cum era acesta ca om?
Ha-ha, ha! Numai Dulce? Au fost și Ploșnițe, și Raci, adică Racu, dar asta mai puțin contează. Să nu avem în continuare asemenea raci sau draci. Admit să avem doar urmași de daci. Sincer, nu înțeleg pe cine aveți în vedere și, deja, nu-mi mai pasă de acest om, cum ziceți…
Se vorbea în cercurile dumneavoastră de prieteni că tipul cutare sau cutare ar fi kaghebist sau turnător la securitate?
Și astăzi se mai vorbește. Însă dacă, deocamdată, nu am dovezile convingătoare, nu mă grăbesc să etichetez pe nimeni dintre ei.
La câteva luni după ce am intrat la facultate, am fost chemat în cabinetul decanului de la jurnalistică, unde mai era și un domn cu o pălărie pe cap. Era de la KGB. Mi-a dat o carte de vizită, rugându-mă ca, a doua zi, să-l telefonez pentru a ne întâlni. În perioada aceea, eu mă cam dedulcisem la băut și m-am făcut, în aceeași seară, pulbere, pierzându-i și cartea de vizită în timp ce mă scormoneam prin buzunare în incinta unui magazin unde intrasem ca să mai cumpăr o plasă cu sticle de vin. Pe care, după ce le-am băut, am uitat cu desăvârșire de existența acestui tip și de propunerea sa. Nu l-am mai văzut niciodată. Nu știu ce ar fi putut să-mi spună dacă ne-am fi întâlnit, poate ar fi vrut să-mi propună să colaborez. Dumneavoastră ați avut asemenea întâlniri? Vi s-a propus să colaborați?
Am răspuns, pare-se, la această întrebare.
Ați colaborat cu securitatea?
Nu.
Considerați că ar trebui deconspirate dosarele KGB-ului? Ați făcut ceva pentru asta? Faceți ceva pentru asta?
Da, ar trebui deconspirate dosarele KGBului, deși s-a cam întârziat mult cu aceasta. Dacă erau deconspirate mai devreme, sigur nu aveam era glaciară a comuniștilor lui Voronin, vremea iluziilor pierdute de după un aprilie și alte vremuri, pe care le cunosc cei care vor să cunoască, dar nu preferă să stea cu capul ascuns în nisip ca struțul ori să bată apa în piuă. Că apă avem destulă, dar și trântori care o tulbură – sunt cu sutele, miile, mai ales printre cei de la sud, de la Comrat și pretutindeni. Din Chișinău, pe unii îi știu grație muncii, căci unii vin des cu diferite propuneri bizare, cu recurs dat unor judecători, apoi tuturor judecătorilor, procurorilor etc. Aceștia au încredere doar în justiția din Panama, Burkina Faso, Nepal etc. Păi, zic eu, să-i trimitem acolo, să le retragem cetățenia, ca lituanienii la provocatorii lor, și să le oferim șansa ca să-și găsească dreptatea la dracu-n praznic sau chiar în așa țări cum am menționat mai sus. Federația Rusă nici n-am pomenit-o, că nu merită asemenea cinste.
