Pictoriță și critic de artă, Elena Bontea s-a născut pe 10 noiembrie 1933 la Drăgănești, județul Bălți. A făcut studiile la Școala Republicană de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală” (1957), apoi la Institutul de Arte Plastice „Ilia Repin” din Leningrad (1966). Este membră a Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova. Soția regretatului scriitor Andrei Burac. Distincții: Premiul de Stat al Republicii Moldova pentru opera Omnia (1996), Ordinul „Gloria Muncii” și Medalia „Meritul Civic” (1996), Ordin de Onoare (2013). Din 2001 este Maestru în Artă.
Elena Bontea: „Eu plângeam, lumea credea că îl jeleam pe Stalin. De fapt, plângeam după bunicul meu care murise în anul deportării”
Când ați venit în Chișinău pentru prima oară? Cum vi s-a părut orașul?
Prima dată am venit la Chișinău la vârsta de 13 de ani, era anul 1945. Am venit cu mătușa și ne-am dus la piață, la magazinul Химсбыт, să cumpărăm niște vopsea. Circul se afla chiar în piață, în cort. Văzându-l, i-am zis mătușii că nu mă duc de aici până când nu merg la circ. Ea a fost nevoită să cumpere bilete… Era un circ rudimentar, cu scaune improvizate. Dar mie atunci mi se părea că ăsta e circul din Paris, nu altul!
Povestiți-ne despre familia Dvs.
Au avut loc multe evenimente triste, familia mea a fost deportată în Bureatia, Mongolia, eu am rămas singură. În noaptea când au fost deportările, eu nu eram acasă, eram la o mătușa în vizită, am stat două zile acolo și în timpul ăsta i-au deportat pe mama, bunica, fratele mai mic, sora mai mare și alta mai mică decât mine, sora mamei. Toți au fost deportați în anul 1949, dar eu am rămas. Aveam 17 ani. Rudele se temeau să mă țină, să nu-i ducă și pe ei în Siberia, și doi ani eu am umblat așa, fugară.
Timpul trecea, eu am trecut de vârsta școlară și nu știam ce să fac. Mama, atât de departe, nu mă putea ajuta cu nimic… Am terminat clasa a V-a și, după o mare întrerupere, am venit înapoi în sat și i-am rugat să mă primească în clasa a VII-a. După ce am terminat clasa a VII-a eminentă, am venit în Chișinău. Atunci, clasa a VII-a era școala medie neterminată. Și iarăși, mătușa mea spunea că eu trebuie să mă duc la școala de medicină, să fiu soră medicală. Și m-am dus la școala de medicină, dau atestatul, aceia zic: „Scrii cerere, ești eminentă, fără examene te primim”. „Dar eu nu vreau să scriu cerere”, am zis. „Da’ de ce?” m-au întrebat. „Fiindcă eu nu vreau să intru la medicină.”
Mai târziu, mătușa mea zice: „Cum așa?! Te-ai dus la Chișinău, am cheltuit bani și tu nu vrei?” Iar eu am început să insist: „Nu, nu mă duc, nu mă duc”. „Da’ unde vrei, fato, unde vrei?!” „La pictură vreau!” zic. „Dar ce te-a trăsnit la cap aceasta pictură?!” Și în felul ăsta m-am dus la pictură, am dat examene numai la specialitate și am intrat. Nu pot să spun că am fost din copilărie desenator iscusit și că mă atrăgea pictura atât de mult… Țin minte, când eram în clasa întâi, am desenat un măr. Eu am făcut cu creionul așa, ceva rotund, și mama mă întreabă „Ce v-a dat pe-acasă?”, „Ne-a dat să desenăm un măr.”, „Ian arată!” Eu când l-am arătat, mama s-a uitat și zice: „Da’ păi asta e măr?” Eu zic: „Da, e măr.”. Și ea a început să facă umbra, cu degetul, și eu am rămas cu gura căscată. Ea a făcut volum!
De unde știa mama să picteze?
Mama a terminat aici, în Chișinău, o școală de fete, un fel de colegiu, unde a învățat și Valentina Rusu-Ciobanu, și Eleonora Romanescu. Vizavi de universitate, a fost cândva un liceu de fete de lucru manual și acolo se făcea desenul. Mama era acolo la broderie, dar toate treceau desenul…
Pe urmă, primul desen pe care l-am făcut a fost un taur pe care eu l-am desenat cu cărbunele pe peretele alb din spatele casei bunicii. Acest desen eu îl păstrez ca memorie, este și în albumul meu de pictură.
La școală, eram un copil retras, țin minte că învățătoarea din timpul românilor a pus pe perete un tablou din cabinetul de zoologie și zice: „Desenați”. Acolo, era un cal în culoare, m-am uitat și am făcut. Pe urmă, toată clasa s-a adunat și râdea de ce am desenat eu acolo. Nu știu, mare desenator eu nu am fost. Dar de unde s-a luat că vreau să pictez? Trăiam la o mătușă în raionul Orhei, acolo era o fabrică de covoare și o tabără, iar mătușa mea era acolo croitoreasă tare vestită. Și veneau acolo pictorii din Chișinău: Serghei Ciocolov, Ana Baranovici, veneau și își făceau studiile. Iată așa am intrat la Școala de pictură, datorită acestor pictori. Eu am văzut ce fac ei. Atunci, mătușa a spus: „Și acum ce facem? Ne ducem la Ana Gheorghevna Baranovici.” Ne-am dus la dânsa și mătușa i-a zis: „Lenuța vrea să intre la pictură!” „Ei hai, soțul meu chiar predă acolo, ne ducem la atelier să vorbim cu
Dmitrii” (Dmitrii Sevastianov, cunoscut pictor basarabean). „Mitea, iaca fetița asta vrea să intre la pictură, vorbește tu cu dânsa.” Am rămas eu cu dânsul și el întreabă: „Dar de ce nu vrei la medicină?” „Eu vreau să fiu pictor”, i-am zis. Iar el zice: „Tu nu știi ce însemnă să fii pictor. Asta este o profesie foarte grea. Tu nu vei avea sărbători, petreceri, nu vei avea familie cum trebuie. Tot timpul o să te gândești la pictura asta, o să fii nemulțumită!” Mi-a zis toate părțile negative. „Ești o fetiță care învață bine, faci medicina, ai să te măriți, ai să ai copii ca toată lumea.” Eu am ascultat, am ieșit și am scris cerere ca să intru la Școala de pictură.
Cum ați început să cunoașteți Chișinăul? Care a fost primul loc de unde a început explorarea orașului? De ce stradă/casă/curte etc. vă amintiți în mod special?
anul IV la Colegiul de Arte, 1956
Am intrat la Colegiul de Arte Plastice. Erau trei clase și două camere pentru cămin: o cameră a băieților și o cameră a fetelor. Eram cel puțin opt fete în cameră, de la diferite cursuri. Din anul I eram doar două fete, din anul IV era numai una. Nu aveam nici spălătorie, nici toaletă, nimic. Toaleta era în curte. Ne spălam într-un subsol. Era un primus de gătit pentru toți. Eu nu găteam nimic la el. Vizavi de școală, se vindeau roșii, o copeică kilogramul. Îmi plăceau foarte mult legumele. Îmi cumpăram câte un kilogram de roșii, pe care îl mâncam într-o singură zi. Vizavi de colegiu, se afla căminul Institutului de Medicină, de la bufetul lor îmi cumpăram covrigi de câteva copeici, foarte gustoși pe atunci. Văzusem o dată un anunț de la Franzeluța, la televizor, în care se spunea că cumpărătorii pot să le scrie doleanțe despre ce ar vrea ei ca Franzeluța să producă. Eu am scris că vreau covrigi din anii ‘60.
Pe urmă, la școală (anii ‘50, înainte de moartea lui Stalin) era o sărăcie mare și trebuia să stai într-un rând extraordinar de mare ca să îți dea o porție de pâine. Pe strada Miciurin (acum Maria Cebotari), mă duceam la magazin, stăteam în rând în frig și în mizerie, îmbrăcați foarte prost. Stând așa, în rând, s-a apropiat de mine o femeie și a zis: „Hai cu mine” și mă luase înaintea ei în rând ca să ajung mai repede la pâine.
După ce murise Stalin, la radio, se dădea doar muzică funebră. Eu plângeam, lumea credea că îl jeleam pe Stalin. De fapt, plângeam după bunicul meu care murise în anul deportării, el a murit în ianuarie și vara a fost deportarea. Dar el așa de mult m-a iubit și eu l-am iubit pe el, încât, pe fundalul muzicii funebre, plângeam. Și toți îmi spuneau: „Nu mai plânge atâta după Stalin!” Cei de la școală nici nu știau că ai mei sunt deportați. Nu aveam voie să spunem așa ceva. Dacă vorbeam despre asta, atunci puteau să mă trimită în Siberia
Eu nici în comsomol nu am intrat. Învățam bine și, în fiecare săptămână, mă chemau să mă prelucreze ca să intru în comsomol. Toți băieții au intrat, dar eu nu. Mă temeam că trebuia să scriu o autobiografie. Dacă era să scriu că părinții nu sunt cu mine, până la urmă, aveau să descopere că sunt deportați, iar pentru minciună puteam face închisoare. Ca să fac așa o șmecherie, m-am abonat la „Pionerskaia Pravda”. Îmi spuneau: „Bontea, cât o să mai umbli așa? De ce nu intri în comsomol?” și eu le ziceam că nu sunt pregătită, că cel mai mult îmi place ziarul „Pionerskaia Pravda”.
Povestiți-ne despre Școala de Pictură de atunci
Eu aveam colegi de prin sate, eram în jur de nouă copii. Unii aveau și 15 ani, dar eu aveam 18 fiindcă am întârziat. În grupa mea era și Vasile Toma, un băiat așa de bun și de cuminte. În toată grupa eram două fete, eu și Elena Rotaru. În afară de Vasile Toma, printre băieți mai era și Gheorghe Munteanu (pictor), Gherlovan, care a făcut studiile la Minsk și, apoi, a devenit pictor principal la Teatrul de Operă de la Minsk, și Daghi, care predă la Institutul de Arhitectură.
Din toată grupa, numai eu și Vasile Toma învățam, restul nu știau nici tabla înmulțirii. Era o sărăcie lucie atunci prin Chișinău, iar profesorul de matematică își dădea seama că fără bursă elevii o să moară de foame, nimeni nu o să-i ajute. Când era ziua examenului, profesorul ieșea afară, chipurile avea treabă în cancelarie, iar eu cu Vasile ajutam colegii la test. Ei nici semnele de la algebră nu le știau, profesorul le spunea: „Măcar semnele să le puneți corect!” Până la urmă, au terminat ei cumva. La disciplina de specialitate erau băieți buni și talentați.
În anul II, l-am avut ca profesor pe Vladimir Ocușco. Avea terminat Institutul din Iași, era un om cu carte, vorbea o limbă frumoasă. În anul III, a venit un profesor și mai bun ca Ocușco – Rodion Alexeevici, din Odesa. El își făcuse studiile în Rusia. Pe urmă, fusese Alexandru Klimașevski, la fel, foarte bun pedagog. Și el spunea: „Bontea nu înțelege imediat, dar atunci când înțelege, e pentru toată viața!” Băieții, ce-i drept, erau mai ageri.
Ați lucrat la Muzeul de Artă din Chișinău, povestiți-ne despre această experiență.
Ne duceam la expoziție la Muzeul de Arte de pe str. Lenin. Eu am și lucrat la acel muzeu timp de 10 ani ca cercetător științific stagiar, făceam și lecții, mă trimiteau și în raion cu expoziții, făceam cataloage (curator la cataloage), făceam expoziții, veneau multe expoziții de la Moscova, expoziții din Muzeul Orientului, expoziții personale de la Muzeul Rus. Veneau de acolo cu un curator, el spunea cum trebuie de făcut excursia. Eu ghidam în română, Liuda (Ludmila Toma), când trebuia, în rusă. Doamne, ce frumusețe era clădirea asta! (a muzeului) Ce uși, ce ferestre bune!
Atâția ani s-a păstrat și în doi-trei ani s-a stricat. Am trecut odată, nu demult, pe acolo și mi-am făcut cruce. Special au făcut așa, ca să acapareze clădirea, să își facă schemele, cum ar fi, de exemplu, hotelul cu multe etaje de la poarta muzeului, nu-i nici în clin nici în mânecă acolo. Muzeul era cea mai frumoasă clădire din Chișinău, și alături – casa lui Kligman, tot foarte bine păstrată. Țin minte când directorul a făcut reparație, pereții erau acoperiți nu cu tapet din hârtie, dar din mătase naturală. Lucrătorii au aruncat bucățile de mătase afară, iar eu am luat câteva din bucăți pentru draperii. Era un roz așa de frumos, pal, atât de delicat și bine făcut. În casa Herța, era un trumeau înalt până în pod, din lemn de lămâi; niște măsuțe, fotolii, pe care apoi le-au dat la teatrul „Al. S. Pușkin”. Fiecare obiect era o piesă de artă. Atunci, era director Ion Jumati – cel mai bun director de muzeu. El m-a angajat la muzeu. Ion Jumati mi-a fost pedagog. El era ca pâinea cea caldă. Era în curtea muzeului o clădire unde și-a făcut atelier. Și mereu mă chema să îmi arate lucrările lui. El era un pictor foarte bun, cu un sentiment cald al culorii și formei. Făcea un nonsoțrealism rece, cu un fel de blândețe, ca ceva foarte personal. Cum era el, așa și pictura. Datorită lui am început să prind gustul picturii. În fiecare zi de odihnă, el organiza ateliere de lucru cu toții împreună: Romanescu, eu și Jumati. Aveam natură, portret, bărbat, femeie, câteodată și nud aveam. În așa fel, eu aveam lucrări făcute chiar în muzeu. A făcut foarte mult pentru noi. Jumati avea atelier aici, la etajul doi. Acum este Stâciuc în locul lui.
„Mihail Kogălniceanu”, 2021
Directori de muzeu au fost Ion Jumati, Tudor Zbârnea – cei mai buni directori pe care i-am avut –, Igor Vieru, Mihail Petric. Tudor Zbârnea aducea atâtea expoziții, atâta reparație a făcut, a obținut milionul de la români. Nu demult, a fost în Kuwait la expoziție. Un domn frumos, prezentabil și cultivat.
Aveați mulți vizitatori?
Eu veneam acasă fără voce. Atâtea excursii! 8-9 excursii pe zi. Nu reușeam să termin una, că la ușă deja stătea un alt grup mare. Institutul de Medicină foarte des venea. Îmi plăcea lucrul de la muzeu. Am lucrat și în arhivă. Lucrul la muzeu mi-a lăsat urme. Așa cum aveam grijă de exponatele de la muzeu, am grijă acum de lucrările mele, să nu fie praf, să nu se deterioreze, să nu fie vătămate.
Ați făcut 11 portrete ale scriitorilor celebri – Nicolae Costenco, Petru Cărare, Ion Vatamanu, Nicolae Esinencu… Poate vă aduceți aminte ceva interesant despre cum le-ați desenat?
La consiliul scriitorilor, cineva propunea să se facă portretul unui scriitor. Mă chemau și mă întrebau dacă vreau să îl desenez. Primul portret a fost unul care nu l-a văzut pe personaj
– e vorba despre Nistor Tabac, al doilea a fost Ramil Portnoi, care tot nu și-a văzut portretul. Am fost la dânsul acasă, era soția lui, el deja decedase. L-am pictat după fotografiile pe care le-am văzut prin casa lui. Ramil Portnoi a scris piese. Iată acum o să văd acest portret la muzeu expus. Pe urmă, a venit Emilian Bucov. Am mers la el acasă împreună cu soțul meu, Andrei (scriitorul Andrei Burac). Am făcut niște schițe din ceea ce am memorizat din trăsăturile lui și atâta tot. Când a văzut portretul, a fost foarte mulțumit, a zis că seamănă foarte mult. Peste câțiva ani, primesc o altă comandă
– să fac portretul lui Nicolae Costenco. Am mers la el acasă să îi spun că am așa o comandă și să-l întreb dacă este de acord. El zice: „Fată hăi, eu nu știu cum lucrezi tu, dar încearcă!” Era cam repezit, nu te primea deloc aproape. Apoi, când a venit la atelierul meu de la Botanica, a început să declame în rusă, română, franceză. Era un om foarte interesant. În ’40, a fost luat și dus în Siberia. El povestea cum era un fel de brigadier acolo și în pădurile din Siberia a întâlnit-o pe soția lui Maria, la tăiat lemne, care tot din Moldova era. A avut copii cu dânsa. Ei trăiau pe str. Lenin. Unde au trăit ei stă un bust acum. Eu desigur că l-am desenat cu o cupă în mână pentru că m-a impresionat istoria lui, cum a băut din plin amarul vieții. El este menționat și în cartea lui Călinescu Istoria literaturii române. Am avut cartea, dar am dat-o cadou. De fapt, eu am dat multe cărți ale soțului la mai mulți tineri. Despre Vatamanu pot spune că a venit, s-a plimbat prin atelier și a vorbit, și a fumat, și de pozat nu a mai pozat. L-am schițat, până la urmă, din profil, cum fumează. Parcă mereu ieșea un vulcan din el. Buzele lui erau foarte deosebite, de parcă ar pronunța cuvinte cu mare exactitate. Când am mers la muzeu cu portretul final, Mihail Grecu era în comisie și a spus: „Ăsta parcă-i Byron!”. Era și Gheorghe Vrabie în comisie, dar el a zis că mai trebuie să lucrez la ureche. Dar Grecu zice: „Uite-te la față, la întreg, nu la ureche”. Consider că acesta e unul din cele mai reușite portrete.
La Muzeul de Literatură, este și portretul lui Creangă, și al lui Eminescu, desenate de Grecu. Grecu era un pictor deosebit, un cap de școală. Valentina Rusu-Ciobanu a făcut atmosferă, dar nu a fost cap de școală. Ea a fost o pictoriță închisă în sine, conservată. De multe ori îmi spunea: „Un pictor nu trebuie să vorbească despre pictură”.
Suntem în celebrele ateliere de artă din cartierul Râșcani. Spuneți-ne cine sunt vecinii dvs., pictori, sculptori. Cu cine ați comunicat mai mult, cu cine ați fost prietenă?
Eu am venit chiar de la darea în exploatare a acestei clădiri. O clădire construită special pentru pictori și sculptori. Eu am trecut aici în ‘75. Vecinul meu este Simion Zamșa. Ne întrebăm de expoziții, dacă dăm lucrările la expoziții. Dar cea mai strânsă prietenie o am cu Mihai Țăruș.
V-ar plăcea să desenați Chișinăul?
Nu, peisajul urban nu este subiectul meu. Prefer spațiile deschise, natura, care îmi dă posibilitate de inspirație. Dar orașul, din punctul meu de vedere, poate fi reprezentat mai mult prin fotografii, filmări…
Surse foto:
- Albumul pictoriței Elena Bontea
- Pagina de Facebook a Muzeului Național de Literatură Mihail Kogălniceanu
