Chișinăul este un oraș pe care îl iubesc
Oana Pellea: „Poți iubi la orice vârstă”
Actrița Oana Pellea a încheiat Turneul Actorilor Români pe scena Teatrului Național „Mihai Eminescu”, alături de actorul Mircea Rusu, jucând în piesa Frumos e în septembrie la Ve- neiia, spectacol al Teatrului Național „I.L.Caragiale” din București.
Oana Pellea s‑a născut la 29 ianuarie 1962, în București. Este fiica Domnicăi Mihaela, născută Policrat, și a actorului român Amza Pellea. Actrița a studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, actualul UNATC, și a absolvit în promoția 1984, la clasa prof. Sanda Manu. Majestatea Sa Regele Mihai I al României i‑a acordat Oanei Pellea decorația Crucea Casei Regale a României la 25 octombrie 2012. În 2010, Academia Română i‑a acordat premiul „Aristizza Romanescu” pentru cariera teatrală și cinematografică. A avut onoarea de a reprezenta România la mai multe festivaluri internaționale de teatru, inclusiv la festivalul anual al Uniunii Teatrelor Europene, Festivalul Klang Bogen de la Viena, Festivalul Internațional Francofon din Franța și Festivalul Americilor din Canada. Face parte din jurii internaționale de film.
În interviul pe care ni l‑a oferit, actrița Oana Pellea vorbește despre iubire târzie, despre rolul dragostei și cum o dăruiești la fiecare etapă a vieții, despre teatru și memoria afectivă a familiei.
Vi se pare Chișinăul un oraș romantic pentru o poveste de iubire?
Orice oraș, dacă ești îndrăgostit, pare un oraș romantic. Chișinăul, da, este un oraș pe care îl iubesc. Din păcate, astăzi a plouat foarte tare și nu am putut să mă plimb. Dar când ești îndrăgostit, vezi orice, orice în dâra aceasta de îndrăgosteală.
Cum este o iubire târzie, dacă o puteți descrie?
Nu știu să descriu. Iubirea este iubire la orice vârstă. Sigur că privești prin lupă când toate se adună, dar despre aceasta este și spectacolul nostru (n.r.: Frumos e în septembrie la Veneția), că poți iubi la orice vârstă și că este un sentiment universal, bineînțeles. Poate chiar iubești cu mai mult umor și cu autoironie. Anii îți aduc și asta, dacă faci parte dintre oamenii inteligenți, să spunem așa…
Într‑un interviu ați declarat că rolurile vă găsesc. Cum v‑a găsit acest rol? Cum vă simțiți în acest rol? Mă simt foarte bine, îmi face plăcere să lucrez cu actorul Mircea Rusu, ne înțelegem minunat pe scenă. Și da, într‑adevăr, nu eu am ales piesa, întotdeauna rolurile mi‑au fost propuse și eu am ales dacă am rezonat sau nu. Și cu propunerea Marianei Cămărășan, regizorul acestui spectacol, am rezonat. Pentru că mie îmi place Teodor Mazilu.
În 2009 apare cartea dvs. Jurnal 2003–2009, foarte așteptată de public, în care vorbiți mult despre memoria afectivă a familiei. Cum putem întreține această memorie a familiei când o pierdem destul de devreme? Cum facem ca rădăcinile să crească și să menținem această flacără a speranței?
Eu îi port pe ai mei așa cum fiecare dintre noi își poartă înaintașii, în ADN‑ul meu, în carnea mea, în sângele meu. Și încerc să îi onorez în fiecare clipă a vieții mele, sunt cu mine, eu îi simt foarte aproape de mine și acuma, și dorul acesta de a‑i ține în brațe fizic se transformă în altfel de întâlnire. Depinde de cât investim noi în amintirea aceasta, cât drag și cu câtă iubire ne amintim să ne întoarcem la iubirea pe care ei ne‑au dat‑o.
Adeseori, când ne despărțim de cei dragi, povestim mai mult cu tristețe despre această limită dintre viață și „dincolo”. Dvs. ați povestit cu multă seninătate despre despărțirea de mamă, care v‑a spus la final „atât de mișto a fost”…
Da, există oameni care pleacă de pe pământul acesta în pace și în lumină. Mama mea a făcut parte din categoria aceasta și ea mi‑a dat forță să merg mai departe prin felul cum a întâmpinat chiar și moartea…
După Jurnal 2003–2009 mai aveți și alte proiecte, alte cărți pe care ați dori să le publicați?
Toată lumea mă întreabă. E foarte bine că joc. Joc enorm în perioada aceasta. Am un program care, nu știu, probabil pe la 32 de ani îl aveam în foc plin. Și cam peste tot, și în țară, și în străinătate, și în limba română, și în limba franceză. Acum m‑am întors de la Luxemburg, unde am avut o producție sub semnătura lui Gábor Tompa, Scaunele de Eugen Ionesco, spectacol pe care îl joc în limba franceză. E un program foarte, foarte dens. Da, îmi doresc să mai am o bucată de timp pe care să o folosesc pentru scris. Tot un jurnal va fi, pentru că nu am pretenția că sunt scriitoare. E o mărturisire mai mult…
Vorbeați de spectacole în limba franceză. Când erați mică, guvernanta Marcelle vă plimba prin Cișmigiu și nu aveați voie să vorbiți decât în franceză…
Da, înainte să vorbesc limba română, am învățat franceza, pentru că bunicul a studiat la Paris și mamaie, și bunica… și atunci în casă, fiind crescută mult de bunici, noi vorbeam în franceză. Și așa am deschis ochii pe limba aceasta, și urechile… Și după aceea am învățat română. Plus Marcelle…
Dvs. ați fost onorată cu numeroase premii, atât în România, cât și peste hotarele țării, „Pentru cea mai bună actriță”. Aveți și recunoașterea din partea publicului ca fiind o actriță extraordinară. Ce ați putea să le spuneți celor care ar dori să urmeze calea actoriei sau pasiunea pentru teatru?
Ceea ce le spun dintotdeauna: că această profesie nu se poate face decât cu foarte, foarte multă muncă. Talentul este undeva la finalul listei de cerințe. E foarte multă muncă și e o perioadă mai puțin propice. Eu nu am apucat decât perioade puțin propice, puțin avantajoase pentru a exercita această profesie. Iată, și acum, am intrat într‑un program de mari tăieri de la buget și de austeritate și mă întreb cum vor face față teatrele în această perioadă de austeritate. Și până acum am fost în perioadă de austeritate, de când mă știu… Niciodată cultura, teatrul nu au fost un domeniu de interes major, ca și educația, din păcate…
Ați declarat anterior că ați petrecut trei ani cu mama și nu ați făcut teatru, dar ați fost foarte fericită. Ar mai fi o asemenea perioadă în viața dvs., când ați renunța la teatru și ați spune‑o cu aceeași sinceritate că sunteți fericită fără teatru?
Acum, eu fac parte dintre actorii care nu declară și nu simt. Eu nu simt că aș muri dacă mi‑ar fi interzis să mai apar pe vreo scenă. Nu. Aș găsi o altă modalitate de a dărui din prea plin. Că aș scrie, că aș face altceva… Am două mâini, două picioare, încă mai sunt în putere, mi‑aș câștiga pâinea cea de toate zilele și aș continua să dăruiesc în altă formă…
