Daniela Rațiu: „Refugiul din cauza foametei din Moldova anului 1947”
Dragă Daniela, un an foarte solicitant acel 2022, mai cu seamă și prin intensitatea acestor două ultime cărți. Anestezia, țin să recunosc, m‑a făcut să mă opresc de câteva ori pentru a‑mi trece acea stare de rău fizic pe care l‑am resimțit – acea poezie carcerală, după cum s‑a exprimat Robert Șerban, scrisă și din perspectiva temnicerilor, a criminalilor, dar și a deținuților din închisorile comuniste. De ce ai ales acest subiect greu și dur și cum ai reușit să îl transpui atât de crud în pagină, fără să ți se taie răsuflarea?
Mi s‑a tăiat respirația citind dosare CNSAS. Respirația tăiată, senzația de pumn în stomac citind declarațiile brute ale victimelor sau ale torționarilor. Un fel de proces‑verbal al morții instituționalizate, al terorii, al deconstruirii omului, bucată cu bucată. Personalitatea lui, credințele, fricile, angoasele, tot ce știa el despre lume și viață, totul îi era deconstruit în fața lui, cu brutalitate, uneori chiar cu ajutorul lui, simțind cum își pierde speranța, răbdarea, umanitatea, viața. Experiențele limită în care oamenii fac cele mai radicale alegeri. Din perspectiva asta este și foarte dificil să faci judecăți de valoare privitoare la deciziile unor oameni cu pistolul la tâmplă. Tot procesul acesta, tot raportul ăsta de putere, toată lumea asta răsturnată cu o cruzime greu de suportat ți se relevă nu doar la o simplă citire. Ci la citirea în mod repetat, un timp îndelungat, când studiezi aceste dosare în timp, în ani, și începi să ai intuiții, pentru că reușești să intri în metatext, în subtext, pentru că începi să cunoști limbajul specific/specializat, capcanele, jumătățile care ascund altceva, ai cheile de interpretare. Nu mi‑am propus să scriu despre toate astea în cadrul unei cărți de poezie. Ca jurnalist – pentru că scriitorii sunt de regulă jurnaliști –, câți dintre noi își permit să trăiască din literatură?! Astfel că am tot scris în ultimii ani despre dosarele din Arhive. M‑a interesat, dacă vrei, mai degrabă aspectul antropologic, al vieții de zi cu zi al oamenilor în comunism și prețul plătit de oameni deveniți subiecte/obiecte. Ca scriitor, asta mă interesează, antropologic – poveștile de viață, suferința oamenilor, emoția, ce am putea înțelege/învăța din asta. Nu cred în procesele de intenție, nu cred în eșafod, în revanșism. Nu cred că misiunea unui scriitor e asta, să ridice un eșafod. Aici e treaba istoricilor sau a justiției. Scriitorul însă, ficționalizând, construiește o lume, o reconstruiește. Nu dă sentințe. Sau, poate, de fapt dă, sigur o poate face. Deși scrisul poate face asta. Nu știu, eu vreau să cred asta despre scrisul meu.
Crezi că este nevoie în cazul autorilor care scriu astfel de subiecte – care cu siguranță îi afectează emoțional, cel puțin pe perioada documentării și a scrierii – de a căuta un sprijin emoțional, poate chiar la specialiști? Pentru că sunt sigură că sechele rămân. Țin minte că discutam cu Dumitru Crudu despre cartea sa Măcel în Geor- gia și îmi povestea că într‑atâta intrase în acea lume plină de cruzimi, că a simțit că îl afectează oarecum și că s‑a simțit prăbușit la un moment dat. Tu ai avut momente când ai simțit la fel?
Documentele au o încărcătură emoțională care te poate afecta. Cred însă că sunt subiecte, pe care un scriitor le documentează, care implică o apropiere mult mai fizică decât confruntarea cu documente și fotografii. Și, da, cred că te poate zgâlțâi din țâțâni. Nu am citit cartea lui Dumitru Crudu, dar literatura care este legată de spațiul acesta este și poate fi extrem de crudă, inspirată dintr‑o realitate la fel de dură. Ficționalizarea pornește de la real. Pentru că tot invoci acest titlu care conține Georgia, asta îmi aduce aminte de cartea Annei Politkovskaia, Rusia lui Putin, în care autoarea scrie extrem de dur despre războiul din Cecenia, de exemplu. A fost executată din ordinul lui Putin. E literatură sau nu?! Ea fiind jurnalistă. Aș putea da exemplul scriitoarei Svetlana Aleksievici cu Soldații de zinc, mărturiile unor participanți la război, soldați, ofițeri, asistente medicale, mame care și‑au pierdut copiii în Afganistan. Despre absurditatea războiului. Sau, uite, cartea lui Alexandru Vakulovski, Afganii, Editura Tracus Arte, un dosar memorialistico‑documentar despre război. Te lovește în moalele capului. Ce vreau să spun este că ne putem imagina, și nu e departe de adevăr, faptul că pentru scriitorii care documentează astfel de subiecte, această plonjare în temă poate fi foarte dură. Greu de dus. Dar cred că, în raport cu locul geografic, scriitorul nu poate ignora istoria. Istoria nu e doar ceva trecut, ea e in progress.
Din Ultimul an cu Ceaușescu am aflat multe lucruri noi despre acea perioadă dificilă din România, pe care voi ați trăit‑o un pic diferit de ce am trăit noi în 1989. Cu atât mai veridică a fost pentru mine descrierea evenimentelor, pentru că ai scris în numele unei fetițe, care vede aici, la Timișoara, acele tancuri și primele rafale ale Revoluției. De la Timișoara a pornit totul. De ce ai ales să explorezi și acest subiect istoric?
Nu eram atât de mică. Am ales să scriu despre chiar ultimul an cu Ceaușescu dintr‑un soi de exasperare. În 2019 era o întreagă dezbatere în spațiul public legată de cât de bine era înainte de 1989. Am răspuns unei anchete realizate de jurnalista și scriitoarea Ramona Ursu, care a pus această întrebare unor scriitori, dacă era mai bine pe vremea lui Ceaușescu. Am răspuns și eu la această întrebare, și a fost declicul pentru mine. Răspunsul meu nu a fost un eseu sau o opinie, ci am rememorat o coadă la carne, care mi‑a rămas întipărită în memorie. Ora 5 dimineața, pe ger, la coadă până la 8, atunci când se deschidea magazinul de carne. Trei ore în ger de crăpau pietrele, nu se știa sigur dacă se va aduce sau nu carne, era nesigur întotdeauna. Coada aia mi‑a rămas atât de puternic întipărită în memorie, încât simt și acum frigul ăla. Cozile din vremea lui Ceaușescu, în anii ’80, erau un fel de vânătoare dezumanizantă. Nu trăim vremuri perfecte, peste globalizare a venit și digitalizarea, războiul din Ucraina, a cărui undă de șoc a zgâlțâit ordinea mondială, a fost pandemia, toate crizele posibile, putem invoca o listă substanțială despre cât de complicat este să trăim în capitalismul post‑decembrist, sau toate pericolele existente în oricare parte a globului, însă revenind în spațiul nostru geografic, nostalgicii regimului uită că omul se sufocă în lipsa libertății. Era sufocant în regimul comunist. Putem invoca istoria, frica individului de a‑și asuma libertatea, aplecarea spre servitute, topirea individului în mulțime și tot ce derivă din asta – războaiele mondiale, Holocaustul, genocidele, însă dincolo de toate acestea omul aspiră la libertate. În lipsa libertății, a demnității, omul se sufocă. Lecțiile istoriei sunt dure.
Din lungile noastre discuții cu referire la nedreptățile istorice ai vorbit și despre fenomenul distorsionării realității pe care martorii oculari îl pot suferi după ce au trăit orori greu de suportat. Și o poveste trăită chiar de familia ta. Ne poți da detalii despre acea poveste?
Este o poveste de familie trăită de mama mea. Refugiul din cauza foametei din Moldova anului 1947. Fuga asta e un fel de poveste parcă fără sfârșit. Bunicul meu, ucrainean, fugind în anii ’30 din cauza foametei care a decimat Ucraina, refugiindu‑se în Moldova, a cunoscut‑o pe bunica, s‑au căsătorit. Bunicul a făcut războiul, a supraviețuit, pentru ca apoi, în ’47, să își ia familia, să lase totul în urmă, doar cu hainele de pe ei, călătorind cu trenul foametei. Am crescut cu aceste povești de mică și nu știu de ce, din ce impuls interior, i‑am spus mamei, pe la 6 ani, când încă nu mergeam la școală, că eu voi scrie despre povestea trenului. De ce distorsionarea realității? Gândul ăsta m‑a urmărit de atunci, însă ceea ce m‑a mobilizat să scriu a fost atunci când am aflat că, deși convingerea mamei mele în toată viața ei a fost că atunci când erau în acel tren, în care rușii făceau controale, ea și surorile și fratele ei i‑ar fi ascuns sub banchete pe părinți pentru a nu fi luați de ruși (de fapt, copiii care erau orfani erau luați și duși cu remorcile la orfelinat), în realitate, atunci, bunicii mei au ascuns‑o pe tot parcursul acelei călătorii de mai mult de o săptămână cu trenul pe sora mai mare a mamei, care atunci avea 15 ani și era foarte frumoasă. Rușii luau fete pur și simplu. Din trenuri, din sate, din orașe. Violul era o formă de ocupație. Abia atunci, în cadrul acelei discuții de reconstituire pe care am avut‑o cu ea și cu mama mea, care avea 5 ani în ’47, iar mătușa mea, Victoria, avea 8 ani – iar amintirile mătușii erau mult mai clare –, mama a aflat că de fapt, din cauza fricii, amintirile îi erau distorsionate. Am înregistrat acest dialog cu ele, chestionându‑le, dezbătând, deschizând sertărașe ale memoriei. Fascinant pentru mine și într‑un fel terapeutic pentru ele. Deși ceea ce povesteau era tragic, chipurile lor se luminau cumva. Distorsionarea memoriei a fost impulsul care m‑a mobilizat să scriu povestea, care a devenit un roman al refugiului și care va fi publicat în toamnă de Editura Cartier. Romanul acesta nu putea apărea decât la Cartier. Îmi pare rotund. Și mai trebuie să precizez că documentarea mea nu s‑a rezumat doar la rememorările lor, am citit Cartea Foametei a Larisei Turea și m‑a șocat similitudinea poveștilor din monologurile publicate în cartea ei. Am conversat, cu emoție amândouă, pe marginea poveștilor care ne leagă. Documentele publicate în cartea Larisei Turea pun în ramă aceste istorii asemănătoare. Sau cartea lui Vadim Guzun, Imperiul Foamei: foametea artificială în URSS și impactul asupra spațiului românesc. 1921‑1922, 1931‑1933, 1946‑1947, Editura Filos, 2016. În România însă, nu sunt foarte multe cărți pe această temă, sau nu le‑am găsit eu. Foarte puține lucruri publicate despre trenurile foametei din România, mă refer la cărți‑document mai aprofundate, nu articole, și acelea destul de puține și schematice. Sigur că dacă mi‑aș fi propus să căut în Arhive, în mod sigur, sunt, însă povestea mea a avut suficient material documentar care să îmi susțină istoric romanul. Documentarea mi se pare esențială pentru un scriitor.
(Continuare în numărul următor)
