(Partea a doua, continuare din numărul 27)
Între anii 1969 și 1971, înrourat de lucrările pictorului american Clyfford Still, exponent al expresionismului abstract, dar dorind să se și despartă de expresionism și să‑și creeze un stil propriu, Marin Gherasim a realizat ciclul numit Proteic, în care a vrut să experimenteze „o căutare mai obiectivă a sensului picturii” dar și „o rupere a zăgazurilor, atât a celor interioare, cât și a celor ce țin de expresivitatea intrinsec artistică”. Într‑adevăr, lucrările din ciclul Proteic sunt caracterizate prin abstracționism, dar și prin inducerea unei atmosfere de libertate, de căutare, atât interioară, cât și exterioară.
Anul 1971 a însemnat începutul sfârșitului relativei libertăți pe care o manifestase Nicolae Ceaușescu. Începând din acest an se înăspresc directivele de partid, inclusiv în ceea ce privește zona artei și a culturii. Artiștilor li se impun teme care să ilustreze realizările comunismului, cum ar fi urbanizarea și industrializarea. În aceste condiții, Marin Gherasim realizează între anii 1971 și 1973 un ciclu de lucrări numit Urban I. Însă prin acesta, el nu caută nici să se alinieze directivelor, nici să se sustragă repercusiunilor unei eventuale prigoane, ci, pur și simplu, să sfideze partidul și nebunia personală a conducătorului acestuia: „Transformând tema impusă participării în «meditație acută despre condiția omului», pictorul ne lasă o mărturie autentică a neliniștii personale; în contrast cu majoritatea lucrărilor apologetice din expoziții, cele două pânze nu glorifică realizările socialismului, nu surprind falsul entuziasm colectiv și nici scânteile utilajelor ori hornurile din care iese fumul gros al eficienței în producție, ci arată, analizează și cântăresc influența nefastă a acestor acțiuni asupra societății, dând privitorului avizat și complice posibilitatea să sesizeze mesajul și să solidarizeze cu el”.
Dacă pentru ciclul Urban I Marin Gherasim a recurs la tehnici diverse de a strecura în mod subliminal revolta sa interioară față de ceea ce înțelegea partidul prin urbanizare, în ciclul Urban II (1973‑1975) lasă deoparte orice temere și orice subtilitate și spune lucrurilor pe nume: pentru el, urbanizarea trebuie să însemne în primul rând comuniune între oameni și încă pe modelul vechi grecesc de agora, definit prin comuniune inclusiv culturală și spirituală. Drept pentru care nu se mai sfiește să picteze – ce‑i drept, în manieră stilizată – temple grecești și cruci ortodoxe, pe care le și denumește, extrem de curajos, Marele semn I și Marele semn II, ceea ce îl putea costa foarte mult. De asemenea, în perioada în care lucra la ciclul Urban II, a redactat și un amplu eseu critic la adresa ideologiei de partid, în care sublinia faptul că „menirea esențială a artei și culturii este de a ridica condiția morală a omului, de a‑l ridica la lumina gândului înaripat, de a‑i înnobila existența”.
În anii următori va lega frumoase prietenii cu trei oameni de mare valoare culturală și spirituală, care pot fi socotiți următorii trei oameni providențiali viața lui, și anume Ernest Bernea, Nicolae Steinhardt și Părintele Sofian Boghiu. Aceștia îl vor încuraja și îi vor deveni adevărați mentori în demersul de a înțelege profunzimile creștinismului și ale spiritului național românesc. Este de asemenea influențat de cărțile lui Constantin Noica și de filozofia acestuia despre devenirea întru ființă, precum și de poetul mistic Daniel Turcea.
De altfel, împilările tot mai acerbe ale partidului, care dorea să impună cu forța filozofia ateismului științific, au efecte total opuse, tot mai mulți oameni, cu precădere artiști și intelectuali, strângându‑se în jurul unor personalități marcante ale spiritualității românești: preoții Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Gheorghe Calciu‑Dumitreasa, Constantin Galeriu sau Dumitru Stăniloae.
Acest climat îl încurajează și mai mult pe Marin Gherasim să își exprime în pictură convingerile religioase și să expună fără frică lucrări profund ortodoxe, cum ar fi seriile Lacrei, Absidei, Tronului, Pragului, Treptelor, Porții, precum și lucrarea denumită Synthronon, o metaforă ce făcea legătura dintre sfatul bătrânilor și Cina cea de Taină. De asemenea, semnul crucii revine și mai pregnant în lucrări din seriile Marele Amfiteatru, Cetate sau Scut regăsit. Avem așadar de a face cu a doua etapă a asumării mesajului creștin ortodox. Și aceasta deoarece, în viziunea sa artistică, dar și de viață, „Arta trebuie să redevină o mărturisire de credință”. În anul 1981 se constituie Grupul 9+1, format din pictorii Horia Bernea, Florin Ciubotaru, Sorin Dumitrescu, Mihai Horea, Marin Gherasim, sculptorii Vasile Gorsuz, Napoleon Tiron, Bata Marianov, Doru Covrig și criticul de artă Andrei Pleșu. Va fi un grup de artiști care își vor fi asumat public disidența față de partid. Despre textele lui Andrei Pleșu, care susținea teoretic grupul 9+1, Mihai Sârbulescu afirma că reprezintă „modele de gândire și de scriitură”.
Pentru Marin Gherasim, riscul asumat și prin afilierea la acest grup nu va întârzia prea mult să își spună cuvântul, în anul 1983 fiind înlăturat din funcția de asistent universitar. Cu toate acestea, în 1986, susținut de prieteni din lumea artei, reușește să organizeze o amplă expoziție la Sala Dalles, denumită „Drumul”, în cadrul căreia va expune lucrări realizate între 1973 și 1986, în mare parte fiind vorba despre ciclurile de picturi și teme enumerate mai sus. După cum nota pictorul însuși în jurnalul său de atelier, expoziția aceasta era una aparte: „Lectura expoziției poate fi făcută în trei planuri aflate într‑o osmotică interdependentă: a) Planul semantic – simbolic, b) Planul morfologic – sintactic și c) Planul etic”.
Expoziția s‑a bucurat de o sumă de recenzii foarte bune și, mai ales, foarte bine realizate, toți recenzenții – dintre care îi amintim pe Magda Cârneci, Vasile Drăguț, Theodor Redlow sau Nicolae Steinhardt – punctând, plini de curaj la rândul lor, implicațiile religioase și culturale ale picturilor lui Marin Gherasim. Dar, poate, cele mai frumoase cuvinte la adresa expoziției „Drumul” aparțin, în mod spectaculos Simonei Vărzaru, care, în cronica sa Aur pentru glorie, argint pentru victorie, spunea: „Ivită aproape pe neașteptate, luându‑ne pe nepregătite, această operă profund națională este rodul unui proces de asimilare și valorificare a moștenirii spiritualității românești. Arta sa nu este festiv‑comemorativă, ci o parabolă a zidirii neamului și veșniciei”.
Anul 1987 a coincis în plan politic și social cu începutul sfârșitului dictaturii comuniste a cuplului Nicolae și Elena Ceaușeșcu, prin revolta muncitorilor de la Brașov. Eveniment ce a constituit bulgărele de zăpadă ce s‑a rostogolit până în zilele providențiale de 16‑17, respectiv 21‑23 decembrie 1989. Marin Gherasim a fost, la rândul său, profund marcat de aceste evenimente, după cum reiese și din jurnalul său: „16 decembrie 1989. Ziua mea de naștere. La Timișoara cad primii eroi pentru libertate! Înmugurește speranța”; „22 decembrie 1989. România renaște prin jertfa copiilor!!! Trebuia sacrificat tot ce era mai pur pentru a ne izbăvi? Vom muri și vom fi liberi! Cuvinte, scene descinse parcă din tragediile antice. Ajută‑ne, Doamne!”
După 1990, Marin Gherasim a continuat să picteze în aceeași manieră, păstrând și dezvoltând vechile teme ale Absidelor și Tronurilor, dar dezvoltând și alte teme noi, la fel de puternice, în care de data aceasta poate să imprime și la propriu, și la figurat simboluri creștine în deplinătatea lor. Astfel, simbolurile care apar tot mai des în lucrările sale sunt Crucea și monograma lui Hristos, formată prin suprapunerea literelor grecești XP, echivalentele literelor românești HR. Dintre noile proiecte sau cicluri ale pictorului amintim: Testamentele, Scările, Crucile, Polipticele, Dipticele, Arheikon‑urile, Martirioanele, Turnurile de veghe și Memoria casei. În toate acestea Marin Gherasim nu face altceva decât să cheme încontinuu lumea la redeșteptarea și asumarea memoriei celor trăite în comunism și la reancorarea în reperele spirituale ale poporului român. Însă, dacă în majoritatea acestor cicluri el se adresează lumii exterioare, în ultimul ciclu pe care îl creează și finalizează, Memoria casei, avem de a face mai degrabă cu un dialog al său cu sine însuși. Este în joc memoria personală, nevoia sa de neuitare a casei părintești și a moștenirii culturale și spirituale pe care a primit‑o și pe care a și lăsat‑o mai departe, către fiica sa, Alina Gherasim, la rândul său pictoriță și scriitoare.
Marin Gherasim a trecut la cele veșnice în anul 2017, fiind înmormântat cu onoruri militare, cum s‑a și cuvenit, în Cimitirul Bellu. În urma sa a rămas o operă vastă, profundă și nemuritoare, care le va vorbi românilor și peste ani despre valorile nepieritoare ale omului: credința și atașamentul față de glia natală.
Sintetizând post‑mortem opera lui Marin Gherasim, scriitorul Horia Roman Patapievici afirma: „Toată arta lui Marin Gherasim îmi pare acum, la ceasul morții sale, un imn adus fragilității, în care răul nu a putut găsi adăpost, pentru că nu are puterea să o strice”.
În continuare, Alexandru Davidian ne invită la o scurtă, dar pregnantă vizită în atelierul de lucru al artistului și ne ilustrează și celelalte două dimensiuni profesionale ale acestuia, cea de profesor și cea de eseist și publicist.
În calitate de profesor, acesta a format generații întregi de studenți, între anii 1963 și 2004, cărora le‑a fost nu doar un excelent profesor de pictură, ci și un reper moral, sădindu‑le în suflete valori culturale și spirituale edificatoare și ziditoare. Că așa stau lucrurile, o demonstrează multitudinea de mărturii ale celor ce i‑au fost studenți. Dintre acestea voi reda aici doar un scurt fragment din evocarea lui Eduard Andrei: „Maestrul Marin Gherasim, așa cum l‑am cunoscut și cum îl păstrez viu în memorie, are pentru mine o aură magico‑mistică. Cred, aproape, că a fost un sfânt și ar trebui canonizat. L‑am adorat și l‑am respectat ca om, ca artist și ca profesor. Îi datorez enorm pentru devenirea mea”.
Despre activitatea sa eseistică și publicistică desfășurată între 1964 și 2010, constând în eseuri, cronici de expoziție, portrete și evocări, Marin Gherasim afirma în cartea sa, A patra dimeniune: „Ceea ce trebuie să precizez însă este că nu am făcut‑o niciodată din postura de critic (nu am avut niciodată astfel de veleități), ci doar ca mărturii, reflecții despre artă ale unui pictor, ale celui ce se confruntă zilnic cu nebănuitele dificultăți, dar și cu iluminările ce ți le procură în momente privilegiate pictura”.
Albumul continuă cu secțiunea Desen și Pictură, în care sunt reproduse, într‑o manieră grafică de o înaltă ținută, o mulțime de lucrări ale lui Marin Gherasim, dispuse cronologic, în funcție de principalele cicluri. Astfel, avem secțiunea inițială, intitulată Fațete ale neliniștii. Între expresionism și suprarealism (1966‑1969), ciclul Proteic (1969‑1971), ciclurile Urban I (1971‑1973) și Urban II (1973‑1975) și ciclurile Drumul I (1973‑1990) și Drumul II (1990‑2017); și se încheie cu secțiunile tehnice: Repere biografice/ Anexe. Documente fotografice șiBibliografie selectivă.
În încheierea acestei cronici, aș vrea să îi mulțumesc criticului de artă Alexandru Davidian pentru dăruirea cu care s‑a aplecat asupra operei și personalității lui Marin Gherasim și pentru acuratețea cu care a alcătuit acest album‑document. Pentru că, prin mulțimea informațiilor despre viața și epoca pictorului, precum și a mărturiilor despre acesta, devine mai mult decât un simplu album de artă. Devine o amplă mărturie despre un om care, atât prin viața, cât și prin opera sa, a mărturisit la rândul său despre Adevăr și despre adevărata valoare a vieții. Demersul lui Alexandru Davidian s‑a dovedit a fi unul nu doar util pentru valoarea sa estetică, ci și necesar pentru dimensiunea sa etică.
