Surpriza anului literar 2021 din spațiul basarabean este romanul Hipnotic (Chișinău, Editura ARC), semnat de scriitorul Val Butnaru, premiat de Uniunea Scriitorilor din Moldova la categoria „Proză”, 2021. Deja cu un stil bine conturat, cu sobrietate și spirit de observație incontestabil, autorul vine cu o amplă analiză psihologică asupra unor paradigme comportamentale din societatea noastră, care a fost măcinată de teribila dictatură sovietică. Stăpân pe tehnica narativă – ba chiar își permite și unele „experimente” reușite –, Val Butnaru scoate în prim‑plan drama basarabeanului și „destinul întors” de care a tot avut parte. E un roman dens, cu un subiect ce face dovada maturizării genului romanesc din spațiul basarabean, după o perioadă relativă de declin, în care romanul iată că se reinventează și reușește să pună în discuție probleme stringente ale societății noastre.
E un roman al individului traumatizat de o ideologie străină specificului cultural sau național. Autorul surprinde prin profunzime psihologică și capacitate analitică, integrând într‑un lanț de cauzalități personaje tipice, cu dileme comportamentale recognoscibile. Hipnotic ne oferă o perspectivă asupra luptei individului cu un sistem opresiv și asupra consecințelor nefaste care se pot dezlănțui asupra celui ce refuză colaborarea. Pe fundalul opresiunilor ideologice și politice, se conturează drama celor marcați de jocurile de culise pe care le fac funcționarii și ofițerii statului totalitar în numele așa‑zisei securități, al unui bine comun. Este reprezentată o lume distorsionată de cenzură și manipulare ideologică, în care omul nu este altceva decât o unealtă în mâna celor ce își exercită în mod meschin puterea. Astfel, Val Butnaru ne propune o amplă analiză a dilemelor sociale și individuale, evidențiind în mod deosebit mecanismele de coerciție ale sistemului sovietic, unde individul nu mai este stăpân pe propriul destin, acesta depinde de factorul ideologic. Individul care nu întrunea standardele ideologice putea fi foarte ușor exmatriculat de la facultate sau deposedat de lucruri (cărți din biblioteca personală) care prezentau un deranj prea mare pentru cei ce veghează asupra fericirii colective. Din toată această absurditate se desprinde drama individului care a nimerit sub tăvălugul ideologiei comuniste.
Din punct de vedere compozițional, romanul are o structură non‑liniară, iar narațiunea se constituie fragmentar din mai multe piese așezate într‑un puzzle după un scenariu oniric, care fie conturează imaginea generală, fie o diminuează intenționat. Fiecare din aceste elemente pot fi autonome sau complementare, unde fiecare capitol poate fi citit arbitrar și nu neapărat în ordinea așezării în text, adică fără a respecta o cronologie logică a evenimentelor. De altfel, la finalul romanului avem un post scriptum cu o posibilă sugestie, un algoritm de lecturare a capitolelor din acest roman pe care ni‑l propune naratorul/autorul. Însă și această modalitate de lecturare a capitolelor este relativă. Cititorul poate respecta ordinea sugerată sau chiar o poate inversa, fără ca să fie afectate în vreun mod consecutivitatea evenimentelor sau liniaritatea expunerii. Această strategie narativă are menirea de a contura o lume complexă și de a‑l purta pe cititor prin labirintul unor evenimente ce pot depăși uneori limita acceptabilă a verosimilității, ducând uneori evenimentele narațiunii la limita absurdului. De la povestea unui profesor excentric de istorie din Sankt‑Petersburg (Profir Aleksandrovici Svidrigailov) care își omoară studenta pentru că aceasta a refuzat să se mărite cu el, foarte ușor se poate trece la una dintre cele trei povești dramatice ale fraților Mavrogheni sau chiar la cea a surorii vitrege a acestora, marcată de o ciudată patologie numită piromanție. Cu toate acestea, cititorul este provocat să intre în fascinantul joc de depănare a amintirilor fraților dezbinați de monstruoasa mașinărie numită URSS, dar care au ajuns să fie reuniți (de fapt e un scenariu pus la cale de către Paul) la o masă de comemorare a tatălui lor în perioada carantinei de epidemie COVID. Tocmai acolo este punctul de convergență în care povestea începe treptat să prindă contur datorită unui flux al conștiinței ce irumpe în afara ființei lor prin vocea lăuntrică. Fiecare personaj devine acea voce narativă implicată activ în actul povestirii propriului destin. În asemenea mod, se face un amplu recurs la memorie pentru a se reconstitui tabloul identitar distrus din cauza nepăsării și a cenzurii sistemului. Astfel, se descoperă elementul de fractură, remarcând cu stupoare acel punct nevralgic reprezentat de Iorgu Apostolidi, personaj ce a orchestrat cu cinism întregul proces de ruinare identitară și ființală a lui Paul, Amza, Inocențiu (Antoniu) și a Hortensiei (Orty), personaje care de altfel au rădăcini nobiliare.
Destinul familiei Mavrogheni este legat de două figuri istorice, Napoleon și domnitorul fanariot al Munteniei Nicolae Mavrogheni. Pe când încă era student la Facultatea de Istorie, personajul Antoniu a încercat în teza sa de licență să scoată în evidență originile sale domnești, fapt pentru care a fost exmatriculat de către ofițerul KGB‑ist Iorgu Apostolidi (un Woland de Chișinău). Antoniu și‑a schimbat ulterior numele în Inocențiu, după care s‑a retras în munții Rodnei, intenționând să ducă o viață departe de ochii lumii, dar și din cauza derutării pe care a avut‑o atunci când l‑a întâlnit după destrămarea URSS pe ofițerul Iorgu Apostolidi, care a preluat o altă mască socială, călugărindu‑se și schimbându‑și numele în Inocențiu, nume oarecum impropriu față de ceea ce a reprezentat acesta în trecut. Personajul Iorgu Apostolidi este o figură controversată și reprezintă de fapt întruchiparea perfidiei sistemului totalitar. El are menirea de a executa destine umane folosindu‑se machiavelic de orice mijloace. Apostolidi a urzit abil soarta fraților Mavrogheni, pe Hortensia a folosit‑o împotriva lui Amza, determinându‑l să coabiteze cu sistemul și să devină informator KGB. Așa că Amza a fost folosit împotriva celorlalți frați, denunțându‑i incontrolabil lui Apostolidi.
Lumea este modelată în mod abuziv și chiar stângaci de către ofițerul KGB‑ist ce se vrea un făuritor de „oameni noi” pe care să‑i redea sistemului opresor, devenindu‑i docili, după bine‑cunoscutul model procustian. Individul trebuie să își piardă identitatea, demnitatea și valorile morale. Personajul Amza, după ce Apostolidi a aranjat alungarea sa de la teatru și după ce i‑a ruinat întreaga viață, determinându‑i soția să se sinucidă, devine un informator împătimit, ba chiar dezvoltase o obsesie patologică pentru denunț: „dar boala denunțului, care pusese stăpânire pe mintea și pe sufletul lui, era mai puternică decât orice raționament logic” (p. 165). Amza este dovada clară a mutilării umane efectuate de către sistemul opresor. Dintr‑un individ cu verticalitate și demnitate nobiliară ajunge un turnător, victimă a sistemului care își fabrica agenți loiali și îi infiltra în diferite sfere ale activității sociale, în așa măsură încât Amza „Raporta absolut toate discuțiile, descria toate inepțiile care se debitau în jurul meselor, portretiza în detalii orice suspect cu viziuni antisovietice” (p. 163).
Însă spre final, narațiunea alunecă spre inefabil sau poate chiar spre fantastic, pentru că în fond întreaga poveste are elemente onirice, iar acțiunea și evenimentele romanului trebuie tratate ca atare. Apoi se dezvăluie un întreg joc dintre personaje și narator (autor), reprezentat, din câte se înțelege, de Hortensia, cea care pretinde că ar scrie romanul Hipnotic, romanul unor destine fracturate care durează câteva clipe, exact cât s‑ar derula un vis. Evenimentele se produc anapoda, după un scenariu aproape bulgakovian, lucruri simple și neînsemnate, dar care au efecte universale – un cangur care trebuie să coboare din troleibuz devine o problemă majoră chiar pentru întreaga omenire. Povestea în sine devine o alegorie a lumii ajunsă în derivă, unde au loc cauze absurde și efecte dramatice din care omenirea își tot țese destinul, pe care personajele acestui roman sunt condamnate să‑l tot repete. Până și citirea epistolelor din ultimul capitol denotă acel recurs la memoria identitară, unde sunt încifrate ilustrații parabolice despre destinul familiei, developând paradigmatic comportamentele fiecărui personaj în parte, înscrise parcă după niște modele premonitorii în diferite cărți pe care le relatează bunica Hortensiei (adi‑ că mama Olimpiei, cea căsătorită cu Alexei, profesorul de istorie resemnat și lipsit de caracter, care de asemenea se trage din viță domnească, a domnitorul fanariot Ioan Caradja). Personajele constată că fac parte dintr‑o „rețea cosmică” și că destinul lor se desprinde dintr‑o memorie colectivă care repetă anumite scenarii ale istoriei. În alte condiții, acești frați ar fi reprezentat o forță și un ax identitar care ar fi marcat poate și istoria, însă în condițiile orânduirii sovietice, nu se deosebesc cu nimic de întreaga masă socială, pentru că tatăl lor, Alexei, s‑a comportat exact ca porcușorul din parabola pe care frații o citesc spre final de roman.
Astfel, romanul Hipnotic ilustrează într‑un mod remarcabil drama basarabeanului pus față‑n față cu nemiloasa mașinărie ideologică a statului totalitar, dar și mecanismele de coerciție pe care acesta le aplică în raport cu cei ce nu se încadrează în limitele impuse de factorul politic. E un roman despre împrejurări nefaste și vremuri vitrege pe care individul trebuie să le înfrunte printr‑un exercițiu de memorie identitară și printr‑o reconstituire ființială a elementelor care‑l pot înnobila, descoperind, prin urmare, acel om primordial (Adamul creat), nu cel făcut prin propagandă și constrângeri – omul sovietic (homo sovieticus).
