Profesor universitar specializat în filosofia imaginarului, cercetător științific, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Ionel Bușe, după cartea de nuvele Ultima vară cu Eniko și alte povestiri și piesa de teatru Bătrânul și eutanasierul (2018), surprinde cititorii săi cu un roman de debut, Femei de iasomie, situat pe locul al III‑lea la concursul „Primul roman”, 2021, al Editurii Litera. Femei de iasomie (Litera, 2022) e un roman intelectualist, filosofic, cu personaje complexe și semnificative, ce surprinde contextul sociocultural al omului modern în care dragostea pare un joc al seducției și al sexualității. Aventurile erotice ale lui Orlando trădează niște fantasme colective ale societății în care hedonismul și sexualitatea înlocuiesc sensul metafizic al iubirii. Sensibilitatea, afectivitatea, experiența interioară, conținutul numinos sunt subestimate, iar individul devine robul propriilor frustrări, angoase, iluzii ale fericirii, al cinismului și al rațiunii analitice, cauzând, astfel, o scindare a ființei sale. Cu toate acestea, protagonistul, pe calea imaginației, accede la resorturile arhaice – fundamente indispensabile ale psihicului uman. Se eliberează de contradicția interioară prin conjuncția simbolică a eului cu feminitatea sa arhetipală prefigurată artistic printr‑o „rețea” de femei. În acest fel, experiența mistică a erosului începe cu întâlnirea domnului Pirandeli într‑un azil de bătrâni. Acesta îi schimbă viziunea asupra dragostei și modul de a percepe femeia. Emanuel Pirandeli (alias Anamnesius), recunoscut în text ca bătrânul înțelept, intervine în viața eroului pentru a‑l ghida în desăvârșirea ființei, prin descoperirea noilor dimensiuni ale erosului. El apare subit în viața jurnalistului Orlando și, în mod firesc, se absoarbe în existența neofitului, la încheierea misiunii, când cel din urmă se îndrăgostește și se cuplează cu marea sa zeiță. Bătrânul se stinge din viață în clipa când în sufletul jurnalistului sarcastic și sceptic se reconciliază contrariile dintre masculin și feminin, când cei doi – Victoria și Orlando – decid să se căsătorească și, în consecință, se anulează diferențele, confuziile, viața tumultuoasă de burlac, viziunile superficiale asupra dragostei. Protagonistul experimentează revelația sacrului, în înțelesul lui Mircea Eliade, într‑o societate modernă, desacralizată, când oamenii nu se mai văd, nu se înțeleg din cauza multitudinilor de măști ale personalității și a multitudinilor de manifestări ale ego‑ului. De asemenea, nu se pot cunoaște pe sine din cauza aparențelor ce iau locul esențelor în viața lor.
Bătrânul Pirandeli, închis între pereții spitalului, când socotelile cu viitorul sunt deja încheiate, re‑naște în dimensiunea ființei sale profunde și descoperă „realitatea” adevărată, contemplată în liniște, cu un sentiment rar de recunoștință și împlinire pentru marea sa dragoste – Ligia: „Iar cunoașterea, pentru mine, e un fel de reamintire. Retrăiesc multe lucruri, pe care în nebunia timpului le uitasem, nu le acordasem atenție. Altele vin din altă lume, parcă le‑am întâlnit în altă viață. În plus, nu trebuie să mai fac nicio alegere. Nu mai port responsabilitatea de sclav al liberului‑arbitru, cum ar spune Nietzsche. Și ea, o fantezie teologică. S‑ar putea ca și particula dumitale să fie tot o fantezie, o fantezie a științei” (Bușe, 2022, p. 18). Din punctul în care începe rememorarea, viețile celor doi bărbați, a celui care vorbește și a celui care ascultă, se suprapun, îndreptându‑se, pe fluxul memoriei afective, spre aceeași ieșire spre sacru.
Întâlnirea protagonistului cu bătrânul, vădit, nu este întâmplătoare, ci se înțelege drept o dorință instinctuală de ieșire din banalitatea rutinei și a experiențelor amoroase nesemnificative.
Orlando – Figaro, un Casanova din zilele noastre – se simte atras de ludic, de povestea și modul de narare al dlui Pirandeli, iar starea de visare, de reverie este asigurată, mai ales, de prezența feerică a Ligiei, care transcende facil din spațiul erotic imaginar al pacientului în cotidianul vizitatorului. Ascultându‑i povestea, ființa personajului coboară pe panta reveriilor, cum s‑ar exprima filosoful francez Gaston Bachelard, identificându‑se, la un moment dat, cu dorul naratorului de a retrăi starea de beatitudine, generată de prezența lui anima în chipul Ligiei. Povestea despre dragoste ca o conetare la profunzimile ființei prinde contur și în viața sa, când dincolo de simplele aventuri erotice simte nevoia unei odihne interioare printr‑o comuniune cu anima – femeia fanteziilor sale. De aceea, îl îndeamnă bătrânul înțelept: „Nu te oprești la simpla plăcere, la orgasm și juisare, trebuie să treci dincolo de ele, ca un magician indian, cu ele cu tot. La un fel de plăcere a plăcerii. Poetică a bucuriilor prime. Erosul ajunge, în felul acesta, o formă de cultură, ca și Thanatosul, de altfel. Iubirea trebuie înțeleasă ca o reverie permanentă, nu ca simplă dorință carnală. Cel mai mult am iubit femeia din visele mele” (p. 55).
Orlando Bran revine în mediul din care tocmai a fost sustras temporar, în lumea jocurilor de măști, acum completate cu măștile din timpul pandemiei de COVID‑19. Astfel, întâmplarea din clădirea 69 începe ușor să‑i modeleze conștiința. Devenind mai atent la vocea imaginației, descoperă în cale femei ce exced limitele realului. În apartamentul Hertei, se organizează un eveniment cu ocazia zilei ei de naștere în ciuda tuturor incertitudinilor și a fricilor de îmbolnăvire/ de moarte lansate pe seama pandemiei. Aici viața continuă cu pretextul că sunt protejați de măștile cu imprimeuri haioase, reprezentând chipurile liderilor mondiali ce informează despre dinamica pandemiei: „Am zis să înveselim atmosfera, răspunse Herta. E chintesența umorului nostru… Nu sunt ei clovnii de serviciu pe toate canalele de televiziune? Merkel, Trump, Bolsonaro, Putin, Johnson, Macron etc.? E o legătură azi între politicieni, medici, coronavirus, adaugă ea râzând” (p. 108).
Maia, fetița cu sindromul Down, e singura din apartament care ia în serios riscurile virusului și consecințele lui, responsabilizându‑i pe alții – poartă mască!. Această fetiță hipnotizantă (mediatorul dintre lumea inteligibilă și lumea sensibilă) este adoptată de Victoria, proiecția Ligiei, fantasma bătrânului Pirandeli, ce‑l va transcende acum pe Orlando dincolo de ambițiile personale și aventurile erotice.
Din acest punct, protagonistul descoperă jocurile imaginației. Victoria este fiica doamnei Zenobia Manu, iar cea din urmă – fiica Ligiei, iubita „cerească” a dlui Pirandeli. Victoria seamănă leit cu bunica sa Ligia reprezentată în tabloul din casa doamnei Manu, pentru că esența primordială a feminității dăinuie din generație în generație, din femeie în femeie, generată și păstrată de Sinele arhaic, sunt una‑în‑ea‑însăși. Astfel, doamna Zenobia Manu este doar ocrotitoarea casei, a „rădăcinilor” arhetipale, păstrate prin mirosul de iasomie ce se impregnează în structura interioară a ființei masculine, ca un ghid spiritual în calea lui de purificare interioară și transformare a conștiinței. Bătrânica blândă și simpatică nu se înspăimântă de virusul ucigaș, ce a bulversat și a înfiorat întreaga omenire. Pacea ei primordială se deschide invitatului drept o poartă spre reveriile iubirii prin abisalitatea imaginarului. Este impresionat de această bătrână drăguță, binevoitoare, misterioasă, ospitalieră, pentru care simte un atașament afectiv matern și o curiozitate pentru istoria culturală a familiei ei. Mirosul abundent de iasomie, simbol al iubirii și al nunții în cultura hindusă, îl îmbrățișează și‑i îmblânzește egocentrismul viril. Treptat, pe măsura intensificării sentimentului de iubire dintre Orlando și Victoria, el va fi „smuls” din cadrul istoric și absorbit în spațiul paradisiac generat de sinergia eului cu natura instinctuală. Până la urmă, casa doamnei Manu reprezintă tărâmul reveriilor, al fantasmelor, al odihnei odihnitoare din calea istoriei. În așa fel, miturile, ritualurile arhaice izvorăsc în conștiința omului modern prin experiențe și reverii erotice. Aceste nevoi fundamentale de comunicare cu ființa nu apelează la filtrul rațional, ci la simțul interior sau intuitiv ce‑l ajută pe personajul masculin să recupereze modelul arhetipal de conectare la istoria culturii, de exemplu, însușirea limbii grecești și consultarea manuscriselor domnului Pirandeli: „Răsfoi cele două volume de limba elină și simți un fel de emoție. Era vorba de un tratat în toată regula. Un travaliu minuțios de câteva decenii, o adevărată operă, chiar dacă purta un titlu banal, Manual de limba și cultura elină. (…) Orlando intra, astfel, într‑un fel de rol de casnic cultural și nu era rău. Dimpotrivă. O viață mai puțin egoistă e mai vie, mai diversă și te pune mai mult în valoare” (p. 325).
Victoria, proiecția Ligiei, este acea esență, femeie din vremurile străvechi – „o imagine a femeii așa cum bărbatul o poartă în sinea sa de o veșnicie” (Jung, 2011, p. 51), prin prezența sa mitică, sublimă, îmblânzește omul în condiția sa desacralizată, fiindu‑i alături în procesul de maturizare interioară. E prototipul zeiței fecioară, care este una‑în‑ea‑însăși, nu trăiește pentru a fi pe placul altora: „Viața ei avea, cu adevărat, sens. Se construise singură, era autonomă și instruită. Nu era o feministă, dar lupta pentru drepturile ființelor vulnerabile, ale femeilor agresate, ale pacienților, ale copiilor abandonați, ale animalelor etc. De altfel, din acest motiv înfiase și fata. Dincolo de toate, Orlando era atras de candoarea și feminitatea trupului ei încă inocent” (p. 290).
În cele din urmă, considerăm că romanul Femei de iasomie de Ionel Bușe e o formidabilă narațiune a erosului și a trăirilor profunde descoperite dincolo de real și rațional, în contextul unei pandemii de COVID‑19, când predomină frici, angoase, conspirații mondiale etc. Ca în romanul lui Ernesto Sabato Despre eroi și morminte, Orlando va găsi ieșire din ființa sa rațională, sceptică, cinică, strecurându‑se, printr‑o ușă invizibilă, în dimensiunea abisalității. Protagonistul renaște din resorturile imaginarului într‑un sens, într‑o „nuntă în cer” cu Ligia‑Victoria, conectându‑l la istoria culturii, prin reclădirea fundamentelor ascunse în adâncul inconștientului. Iubirea mistică față de Ligia‑Victoria poate fi considerată, de fapt, o hermeneutică a sinelui, a descoperirii ieșirii din realul istoric, isterizat de noua condiție umană – COVID‑ul –, și a transformării conștiinței umane prin fluidizarea de la iubirea carnală la cea de natură platonică. Casa de iasomie, cu toate derivatele ei – bătrâna, Victoria, Maia, portretul Ligiei –, exprimă fuziunea profundă a masculinului și femininului într‑un Sine arhetipal. În acest fel, dincolo de aventurile erotice și extazele sexuale, protagonistul, printr‑un proces de individuație, descoperă erosul ca manifestare mistică într‑un context de restriște precum e pandemia.
