Foarte mult timp, pentru mine România a fost România din poveștile tatălui meu. Tatăl meu se născuse în anul 1934, în România, pe când eu m-am născut în 1967, într-un teritoriu românesc, ocupat de Uniunea Sovietică și singurele lucruri pe care le știam și le aflam despre România erau din poveștile tatălui meu. Care îmi mai spusese că strămoșii noștri veniseră în Basarabia din acea Românie neocupată de sovietici. Deci acolo încă mai trăiau o parte din rudele noastre. Sau trăiseră, iar unul dintre ei fusese poet.
România despre care îmi povestea tata când stingeam lumina și ne culcam în casa noastră din Flutura era o Românie mirifică: România strămoșilor noștri, România regelui Mihai, a învățătorilor de la țară, a bunicilor mei care mergeau pe jos la Iași, a prietenilor săi. Dar România asta mirifică în care se născuse tatăl meu nu mai exista, fiind ocupată de sovietici. Iar cea care nu fusese ocupată se afla dincolo de sârma ghimpată. Urcam dealul și o vedeam. De foarte multe ori, suiam panta numai ca să văd România. România aia de dincolo de sârma ghimpată.
În tot răstimpul Uniunii Sovietice, pentru mine România a fost țara aia de dincolo de sârma ghimpată, pe care o puteam zări de pe oricare urcuș din Flutura. Nici nu era greu acest lucru, fiind la trei kilometri distanță, dar în care nu aveam acces.
Singura Românie care-mi era accesibilă era cea din istorisirile tatălui meu. Care toată viața lui i-a așteptat pe români să se întoarcă. El fiind sigur că ai noștri se vor întoarce la un moment dat și ne vor elibera de sub sovietici. Iar despre convingerile sale, într-o bună zi, pe când curăța via din vârful dealului, i-a povestit unui tovarăș de muncă și acesta l-a turnat unde trebuie și pe tata l-au arestat, și l-au băgat la răcoare, într-un beci din Ungheni. Acolo, l-am și vizitat eu și cu mama, și România de dincolo de graniță a devenit România de după gratii. De la răcoare, însă s-a întors cu aceleași convingeri – că românii o să revină numaidecât, iar cei care s-au dat cu sovieticii vor plăti scump trădarea.
Ajutat și de tata, în toată perioada sovietică, eu am idealizat România. Aveam impresia că în partea aialaltă a Prutului, se întâmplă lucruri minunate, dar abia după 1989, am aflat că nu era chiar așa, că și în România pe care eu o idealizam oamenii erau arestați pe capete, erau băgați în pușcării, erau torturați și umiliți, îndurau foame și sufereau de frig. Adică exact ca în Uniunea Sovietică.
Dar toate astea aveam să le aflu cu mult mai târziu, iar tatei nu i le-am mai povestit că, oricum, nu m-ar fi crezut.
Primii români i-am întâlnit în 1988. Veniseră să facă bișniță. Vindeau ceasuri de mână la piață și cumpărau televizoare. Erau o fată și un băiat. Eu le-am cumpărat un ceas, rămânând într-o clipă fără bursa mea de student, nu de aceea că aș fi avut mare nevoie de el, ci pentru că erau români.
Era iarnă. Zăpadă. Bătea un vânt rece ca gheața și fata era cu capul gol și strănuta. Mi-am scos căciula cu clape de pe cap și i-am dat-o. Eram așa de fericit că am cunoscut niște români din România liberă (de sovietici) că le-am dăruit căciula mea din cap. Când, peste un an, i-am căutat la București am aflat că emi- graseră în Canada, probabil, cu căciula mea cu clape pe cap.
Apoi, după revoluția românească, am mers la studii în România, la Brașov, și prima culoare care mi s-a aruncat în ochi a fost griul. Am coborât în Bartolomeu și am avansat pe strada Lungă, și totul din jur mi se părea a fi cenușiu. O culoare care a dispărut doar în câteva luni. Doar în câteva luni, orașul a început să prindă viață și să se schimbe la față. România din acei ani a fost una grozavă. Toți voiau să facă ceva. Să schimbe România. Să clădească o altă Românie. În aer plutea o energie a schimbării și un entuziasm aproape că general. Apăreau reviste și ziare noi, se înființau universități și se deschideau firme noi. Facultatea unde eu studiam, Literele din Brașov, apăruse după revoluție. Lumea se lansa în afaceri. O afacere își deschisese și tatăl unui prieten de-al meu. Își gajase casa și își fondase o brutărie. Ce ani grozavi au mai fost! Apoi, au venit mineriadele și totul a început să se dezumfle. Mulți s-au ars. Foarte mulți au falimentat și au rămas în aer. Brutăria tatălui amicului meu a falimentat și acesta și-a pierdut casa. Veniseră vremuri grele. Cu toate astea, eu voiam să mă stabilesc în România – acesta era visul meu cel mai mare – și pentru asta mi-am luat cetățenie românească și asta se întâmpla în 1993. Ce mândru de mine a mai fost taică-meu când i-am arătat pașaportul românesc. Mi l-a luat și s-a dus să se fălească pe la vecini.
Foarte mult timp, singurele mele acte valabile au fost doar cele românești, până când m-am certat cu iubita mea din Brașov și mi-am rupt bucăți pașaportul. Apoi mi-am făcut un alt pașaport și am devenit din nou cetățean român cu acte în regulă. Dar ea nu a mai vrut să revină la mine.
Mijlocul și sfârșitul anilor nouăzeci, când eu m-am stabilit în România, au fost foarte grei. Salariul meu de jurnalist la cotidianul „Monitorul de Brașov” era foarte mic, iar chiriile erau foarte mari și eu eram mereu plin de datorii, și, de multe ori, înduram foame. Din cauza asta, am și revenit la Chișinău, unde m-am angajat la „Europa Liberă”, pentru care am lucrat zece ani și când mă întorceam la Brașov, îmi mai plăteam o parte din datorii. Azi, nu mai am nici un fel de datorii. Azi fac des naveta în România, dar cu alte scopuri, nu pentru a-mi da datoriile.
Azi, am două cetățenii: cetățenia moldovenească și românească și două patrii: Republica Moldova și România și sper ca, într-o bună zi, cele două țări să se unească.
Azi stau mai mult la Chișinău, dar toate cărțile mele de proză și cele mai multe dintre cărțile mele de poezie și de teatru mi le public în România.
În 2015, tatăl meu a murit fără să fi trecut vreodată Prutul. Singurul lucru pe care l-am putut face pentru el a fost să public un volum de poezii despre el la o editură din București.
România din poveștile lui taică-meu, România de dincolo de sârma ghimpată și cea de după gratii iată că, în timp, a devenit și România mea. O Românie care e mereu cu mine, oriunde aș fi. Eh, între timp, însă mi-au expirat actele românești și, deocamdată, am reușit să-mi fac doar un buletin provizoriu.
