(Elevă în clasa a XI-a)
În adâncul unei odăi pline de negură
S-a încins făclia ce nu ardea pe păcură.
Combustibilul era cuvântul magic,
Ce readuce amintiri în modul cel mai tragic.
Era cuvântul „sat”,
Cuvânt ce provoacă imagini de neuitat,
Ce umezește ochii fără neglijare
Și naște dorința de a cădea în meditare,
Dorința de a scăpa de suferință,
Suferință, la rândul ei, provocată de neputință,
Neputința grea de a se întoarce în trecut
Și a savura fiecare clipă cu amănunt.
Într-un moment am reușit,
M-am refugiat în vis, unde am călătorit,
Am început cu nucul sacru de la poartă,
El era asemenea unui far ce-mi lumina ființa toată.
De câte ori eu l-am visat,
Căci multe amintiri mi-a provocat.
De câte ori eu am căzut,
Atâtea nuci din el am rupt.
La gust erau mărgăritare,
Când le-ncercam erau mai des amare,
Acum însă m-aș bucura mai tare,
Dacă le-aș primi, ar fi o favoare.
Brusc, într-un moment, trecusem pe lângă vatră,
Așteptând bunica să umple masa roată.
O, ce nostalgie, covorul roșu ca vinul din ulcior
Creează o lume dată uitărilor.
Nu știam cât eram de fericită,
Lângă cei dragi, împlinită,
Fără lacrimi și războaie,
Fără gândul că peste gardul țării un suflet moare.
Era pace.
Pe imașul plin de romanițe
O turmă de oi păștea,
Viața era o reverie împletită cu dorințe.
Dansând ușor pe cărarea copilariei,
Am întâlnit cățelul meu cu blana aurie,
Se uita atent, ca-ntotdeauna, cu acea privire,
Cu ochii blânzi, albaștri, ca niște safire.
Și, deodată, mă aflam din nou în odaia-ntunecată,
Realizând cu greu că nu va mai fi cale-ntoarsă.
M-a cuprins iar o îngrijorare,
Din lumea asta nu-i posibilă vreo evadare.