Reverberațiile unei mari absențe

Cartea Ce mult mi‑aş dori să stau de vorbă cu tata de Natalia Pîntea, apărută recent la Editura Polisalm, stă sub semnul a două mari pierderi: pierderea tatălui și pierderea unui prieten apropiat – Alexandru. Are multe regrete legate de moartea prietenului, reflectate în poeme precum Alexandru, Tu ai fost, o moarte acceptată foarte greu. Dar cea care „zguduie” din temelie personajul poematic rămâne moartea tatălui. Absența lui marchează relațiile cu ceilalți bărbați din viața eului liric: „Ce mult mi‑aș dori să stau de vorbă cu tata/ Poate atunci aș înțelege de ce mă înduioșează/ îmbrățișările bărbaților de 40+” (p. 10). În iubire, personajul liric întregistrează multe pierderi pe care le pune, de asemenea, pe seama lipsei unei comunicări cu tata, pe de o parte, iar pe de altă parte – pe lipsa exprimării iubirii din partea lui, dar și din partea mamei: „mama nu mi‑a spus «te iubesc» niciodată/ nici tata nu mi‑a spus/ […] nici tu nu mi‑ai spus‑o niciodată/ nu, nu mai sufăr din cauza asta […]/ nu contează că nici tu nu ai făcut‑o niciodată/ îmi pare rău că mama n‑a făcut‑o” (p.13). Eul liric nu are așteptări de la nimeni. Nu așteaptă să fie iubită sau să i se declare iubire. Dacă nu a făcut‑o mama, de ce ar face‑o alții? Dacă ar fi existat conexiunea cu mama și tata, ar fi venit și celelalte. În lipsa ei, suntem expuși la frigul despărțirilor în poeziile semnate de Natalia Pîntea. Acest frig îl resimțim în poezii precum Acea dimineață friguroasă de iarnă sau Astăzi. Poezii care iau forma unei mari uitări: „Astăzi într‑o cutie mare de carton, am găsit/ câteva fotografii cu tine/ Fotografiile acelea pe care atunci le iubeam atât de mult/ astăzi nu mai înseamnă nimic pentru mine” (p. 43). Se acoperă cu o imensă plasă a uitării și relațiile disfuncționale. Relații care deși nu mai merg, sunt forțate să reziste până se alterează precum „carnea de vită” pe care „O miroși și tu și‑mi spui că e bună și că eu exagerez/ La fel cum mi‑ai spus și acum trei zile/ Când ți‑am spus că‑n relația noastră ceva nu‑i în regulă” (p. 42). Se „alterează” și relațiile din care dispare scopul comun, cum remarcăm în poemul În Hawaii pe 5 zile. Bogdan și Irina se iubesc foarte mult și agonisesc pentru o vacanță în doi. Dar din vacanță revin separat. Nu îi mai lega nimic la întoarcere. Acest poem, de altfel, abordează și o altă temă recurentă a cărții – sărăcia, care își lasă amprenta încă din copilărie asupra eului liric: „Într‑o scorbură mi‑am ascuns visurile/ orice fetiță de 6 ani și‑ar fi lăsat păpușile/ Dar eu nu le‑am avut” (p. 37). Și Simfonia 40 are în epicentru sărăcia. Ceea ce e de remarcat, de asemenea, e că în toate poemele în care această temă apare este prezentată fără victimizare, fără a fi transformată într‑o corvoadă sau un blestem, e un subiect tratat cu resemnare și chiar cu umor, cum o face în poemul Cel mai scump restaurant din Chişinău: „astăzi o colegă de clasă studentă la Finanțe și Bănci/ mi‑a spus că sâmbătă seara m‑a văzut ieșind/ din cel mai scump restaurant din Chișinău/ Nu i‑am mai spus că am fost acolo doar să mă piș” (p. 27). Această temă ocupă un spațiu important din carte, dar nu definitoriu. Laitmotivul rămâne reconstituirea imaginii tatălui. În vederea acestui demers, eul liric recuperează fotografii și amintiri, dar ele nu sunt în stare să recompenseze îmbrățișările lipsă și nici să dea răspuns la întrebările care macină eul liric: „11 ani am căutat o fotografie de‑a tatei/ pe la unchi și mătuși […]/ în sfârșit am găsit una […]/ fotografia asta am căutat‑o 11 ani/ credeam că atunci când o voi găsi/ voi fi fericită” (p. 33). Eului liric nu‑i mai rămâne decât să lanseze avioane din hârtie și să‑și reinventeze forul interior cu forțele proprii.

Maria Ivanov