O lume în care toate curg – sânge, nisip, gânduri, oameni

„Ce va rămâne?” se și ne întreabă poeta Adelina Labic‑Lungu în noul său volum de versuri. Va rămâne „laleaua” sau „nucul”, „prietena” sau poate „paltonul tău” (Ce va rămâne?, p. 43)? Și câte din astea vor conta cu adevărat după noi, în lumea nouă ce se va clădi pe ruinele celei în care ne e dat să trăim? Poate vor conta cuvintele? Căci și ele rămân după ce oamenii mor. Rămân cuvintele din scrisori (mesaje, mail‑uri, sms‑uri) capabile să încălzească „ca lemnele pentru foc” (scrisoare de pe front, p. 9). Adelina Labic ia pulsul vremurilor sale și ne propune o carte în care ia poziția unui observator empatic al lumii în care trăiește, ea înregistrează urmele pe care vecina de la parter încă nu le‑a șters, cu „sticluța de Bingo” (femeia fără umbră, p. 27), o lume cât „pumnul lui Dumnezeu” (Lumea aceasta, p. 30) ce se deschide cu imaginea unei cruci: „ca un sâmbure/ fără miez/ s‑a ghemuit/ pe umerii/ unei furnici/ un soldat/ poartă/ o cruce” (o cruce, p. 5). Acest poem, care deschide volumul, este foarte reprezentativ pentru universul cărții ce stă sub semnul războiului. Soldatul de aici îl întâlnim în mai multe poeme, inclusiv în poemul zi de război, unde zguduitor de profundă este imaginea lunii care „își stoarce sânul prea plin de lapte/ în ochii/ soldaților morți” pentru a le șterge de pe retina ochilor dezastrul văzut înaintea trecerii în neființă, lă‑ sând astfel pe pământ mizeria obuzelor și toată durerea înregistrată de ochi. Reflecțiile asupra războiului din țara vecină este una dintre temele mari ale cărții, alături de tema singurătății, cele două alternând. Chiar și în poemul în care încearcă să își facă un autoportret, definindu‑se drept „aerul dintre mama și tata”, tot în raport cu războiul îl pune și se declară neputincioasă în fața celui din urmă „scrijelind mormântul câinelui/ sub unghiile acestui copil/ înpușcat în prima zi de război” (sunt, p. 10). Adelina Labic‑Lungu lasă pe deplin spațiu de manifestare sociologului din ea, conturând astfel o voce lirică distinctă, orientată către celălalt, preocupată mai mult de dramele și suferințele celorlalți decât de ale sale. Ce‑s dramele noastre, insomniile noastre pe lângă durerea celor care sunt în plin război, pare să se și să ne întrebe Adelina Labic‑Lungu prin poeme precum Cerul negru (p. 37). În timp ce copiii noștri nu pot dormi din cauza muștelor, copiii ucrainenilor nu pot dormi din cauza bombelor ce explodează lângă casele lor. Poemele Un bărbat muşcă un câine, un tron de prințesă și jumătate de viață reliefează, de asemenea, felul în care războiul intră în cotidianul oamenilor, cum distruge copilăria copiilor și îngreunează bătrânețea celor care au copii pe front. Aniei „tata i‑a promis că atunci/ când se va întoarce de la război/ îi va ciopli din el un tron de prințesă”, și dacă nu se mai întoarce, cine va avea grijă să îi îndeplinească visul copilei (un tron de prințesă, p. 13)? Spiritul de observație o face atentă și sensibilă și la singurătatea oamenilor pe care îi întâlnește zi de zi. Astfel, cea de‑a doua temă care conturează profilul cărții Ce va rămâne?, tema singurătății, se profilează în poeme precum mâna mea dreaptă, care vorbește și despre efectul de turmă, despre cum ne pierdem propria identitate: „care dintre aceste mâini ce atârnă de bară e a mea?” și ne regăsim în singurătate: „am să rămân aici/ am să rămân aici până la stația terminus/ atunci când vor coborî toți/ cu siguranță o mână va rămâne atârnată de bară/ mâna mea dreaptă” (mâna mea dreaptă, p. 11). Mâna devine un motiv recurent în economia cărții. Nevoia unei mâini de care să te ții în călătoria cu troleibuzul numită viață din poemul priveşte, e aproape! vrea să ne facă atenți la cei de lângă noi, la cei care „curg lângă tine pe teracota rece” (priveşte, e aproape!, p. 31) și așteaptă o mână care să îi ridice, să îi scoată din neantul singurătății. Poemul Femeile singure este, de asemenea, emblematic pentru ilustrarea acestei teme: „femeile cu adevărat singure/ care nu au motan/ nici câine și nici măcar gândaci de bucătărie/ dimineața își beau cafeaua și mângâie frunzele/ filodendronului de plastic” (Femeile singure, p. 22). Și astfel de femei sunt multe. O astfel de femeie este, bunăoară, Ana, de la parter, ale cărei buzunare mereu sunt pline „cu scame‑păr‑hârtiuțe‑timbre/ și o sticluță de Bingo/ pentru a șterge orice urmă” (femeia fără umbră, p. 27). Singură și fără niciun orizont de așteptare, cu o unică obsesie din care a făcut scop în viață – curățenia. Oamenii, asemeni păianjenilor, încearcă să își croiască un drum, care este adesea șters, anulat anume de oameni obsedați de curățenie. Observăm cum femeia de la parter revine și în poemul singur pentru a șterge „urmele tale” (singur, p. 29). Prin această ștergere constantă a urmelor poeta ne vorbește despre uitarea în care vom intra cu toții, despre cum, mai devreme sau mai târziu, ni se vor șterge fiecăruia dintre noi urmele. Și atunci ce va rămâne? Pentru a găsi un răspuns, autoarea a făcut o radiografie a trecutului prin poeme precum 30 de copeici (p. 15), împletind acest trecut sovietic, definit de cozi interminabile la pâine, cu prezentul marcat de războiul din țara vecină și cu viitorul amenințat din ce în ce mai mult de ideologii radicaliste. O lume în care totul curge, totul se prelinge – oamenii, laptele din sânul lunii, lacrimile, cuvintele din scrisori, mâinile, amintirile curg, promisiunile, așteptările, dorul…, râmâne fermă și dreaptă doar speranța la acea mână salvatoare, care, de altfel, e aproape, trebuie doar să ne dorim să o remarcăm: „depărtările nu pot fi întotdeauna prea departe/ privește, e aproape mâna, mâna cu degete” (priveşte, e aproape!, p. 31).

Maria Ivanov