Deja al optulea an la rând, spectatorii Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău se bucură de o gală teatrală la care participă trupe din România, Republica Moldova și Ucraina. Este semnul unei normalități artistice și al unui management teatral de foarte bună calitate.
Reprezentația Naționalului nostru, Steaua fără nume de Mihail Sebastian, în regia lui Alexandru Cozub, este una de luat în seamă. Într‑un târg de provincie trăiește profesorul de astronomie Miroiu (Ghenadie Gâlcă), care se gândește mereu la cărți și la stele. A și descoperit o stea fără nume. Într‑o seară, acolo apare Mona (Diana Decuseară), tânăra mondenă, care fuge de la iubitul său (Petru Hadârcă), dintr‑un cazino din Sinaia. Miroiu și Mona trăiesc o frumoasă poveste de amor. Așa, de parcă două stele s‑au ciocnit întâmplător. E o frumoasă întâmplare, care nu poate aluneca în rutina unui matrimoniu de provincie. Mona va pleca cu iubitul său, iar profesorul Miroiu va rămâne tot acolo, pentru a‑și citi cărțile și a căuta în stele.
„First folio – 400 de ani de la apariția operelor complete ale lui Shakespeare” – o minunată expoziție a unei colecții shakespeariene de carte veche și rară, pe care maestrul Emil Boroghină ne‑a adus‑o de peste Prut în cadrul acestui eveniment teatral.
„(R)Evoluția tablourilor”. Expoziție de fotografie și multimedia în aer liber, autor – artistul vizual Florin Ghioca. Vocile artiștilor de la Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București: Ion Caramitru, Amalia Ciolan, Lari Georgescu, Richard Bovnoczki, Emilia Popescu, Daniel Badale, Monica Davidescu, Ileana Olteanu, Cosmina Olariu povestesc istoria picturilor împușcate în timpul Revoluției din 1989. Un proiect inedit, realizat cu multă măiestrie fotografică, care insistă pe conceptul de revenire și de restaurare a valorilor ca formă de rezistență împotriva dictaturilor.
Conferința „De la prima ediție in‑folio (1623) la cea mai recentă integrală Shakespeare în limba română (2010‑2019)” a fost susținută în fața studenților și a profesorilor de la USM de George Volceanov, coordonatorul celei mai recente integrale Shakespeare în limba română (2010‑2019), și de Nicoleta Cinpoeș, cercetătoare, nume notoriu în domeniul studiilor shakespeariene din Marea Britanie. Moderator – traducătorul Ivan Pilchin. Un dialog despre revenirea și revalorificarea marelui scriitor englez azi.
Și restu-i tăcere e un spectacol de la Teatrul Fără Nume, unul nonverbal, dedicat lui Shakespeare, în regia și scenografia lui Mihai Țărnă. O reprezentație în care gesturile, mișcarea corporală, mimica, interacțiunea cu decorul și spațiul scenic, muzica, fragmentele audio din filme, jocul actoricesc configurează un caleidoscop de imagini plastice, de fragmente ale unei estetici teatrale care edifică o odă mută universului shakespearian, sinonim cu arta. Shakespeare e metonimia creației în concepția regizorală. Tăcerea e ultimul cuvânt al lui Hamlet. Existența silențioasă, chietudinea artei, a existenței umane, muțenia sunt acel interstițiu în care se nasc marile capodopere.
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași a venit cu spectacolul Antonin Artaud. Familia Cenci, după Percy Bysshe Shelley și Stendhal. Cenci e un tată violent, un violator de fiică, un ucigaș de fii. Cenci e patriarhalitatea abuzivă, e autoritarismul extrem al lui Pater Familias, e dictatorul casei, al minții, al spiritului. Un infern al casei, în care dragostea platonică dintre tată și copiii lui nu există. Tatăl violează, maltratează, omoară. Libidoul lui este monstruos, te deformează, te dezumanizează. Justiția nu există. Există suferința și răzbunarea copilului. O reprezentație de forță, așa cum știu ieșenii să facă teatru!
Menajeria de sticlă de Tennesse Williams, jucată de actorii de la Teatrul „B.P. Hasdeu” din Cahul, m‑a bucurat. Un regizor bine‑cunoscut la Chișinău pleacă în provincie să facă teatru acolo. E de încurajat.
Lysistrata, dragostea mea de Matei Vișniec, în regia lui Zalán Zakariás, este un spectacol tineresc, zburdalnic, spulberatic chiar. O spulberare de sine, o autodistrugere a speciei pe care pare că o trăim.
Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj‑Napoca a adus O scrisoare pierdută după Ion Luca Caragiale. Un spectacol‑concert de Ada Milea. O reprezentație de scos din rând, una dintre cele mai bune ale reuniunii. Comedia satirică a îmbrăcat hainele muzicale, coregrafice de o manieră mai mult decât reușită.
Revizorul, în regia lui Petru Vutcărău, ne‑a făcut atenți. Fiindcă știm despre ce e textul lui Gogol, devenim preocupați de ce se va face cu el. Și regizorul se joacă cu receptorii noștri vizuali și auditivi (regizorul e un revizor, și el). El ne cultivă un fel de sagacitate teatrală, ne îndeamnă să fim deștepți, să înțelegem, să simțim. La rampă iese o întreagă școală. O școală verificată de mult timp, acreditată și îndrăgită. Actorii au jucat de o manieră care iese din obișnuit, calitățile lor deosebite în ale teatrului au fost catalizate regizoral și etalate cu multă măiestrie în scenă. Tot ce s‑a întâmplat acolo a fost, pur și simplu, răpitor.
Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu a venit cu monospectacolul Soră-sa de Lot Vekemans, regie: Hunor Horvath. Actrița Cristina Ragos e de o performanță grandioasă. Ismena, sora Antigonei, fiica și sora lui Oedip – iată cine este gura care ne rostește povestea în scenă. Un spectacol despre cei din umbră, despre cei care au curajul să trăiască fără a fi considerați eroi.
Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj‑Napoca ne‑a bucurat sufletele și cu Paracliserul de Marin Sorescu. În scenă e un oneman show cu Claudiu Bleonț. În cele 60 de minute, cât ține reprezentația, te purifici, zbori, visezi, te cuprinde un fel de transă. Nu afli nicio istorie, nicio poveste de dragoste.
Podul de piatră. Elegiacelordelakmdistanță de Iurie Cojocari, în regia Luminiței Țâcu, e despre migrație. Moldovenii plecați spre Occident, spre „o viață mai bună” – iată personajele. Drumul din iad, prin purgatoriu, spre Paradis, e un arhetip al drumului‑exil interior. Este în acele povești o metafizică a drumului, o fugă de țara ta, de sărăcie, dar și de matrimoniul ratat, de visurile spulberate într‑o țară postcomunistă. Ei, femei și bărbați, parcă pleacă la război. E și un război cu propriile fantasme, cu sărăcia și cu visul la un trai mai bun.
Ora în care nu știam nimic unii de alții de Peter Handke, regie: Leta Popescu și Bogdan Spătaru, spectacolul Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, a stârnit interesul în primul rând prin formatul nonverbal, prin sunetele urbei, ale activității umane, prin muzica unui club de noapte, căderile umane într‑o lume a betoanelor, dimineți sau seri sonore etc.
Năpasta după I.L. Caragiale, în regia lui Iulian Bubuioc, de la Teatrul Republican „Luceafărul” din Chișinău, e o reprezentație inedită, curajoasă, experimentală cu formele. E o abordare regizorală nouă, în pas cu ceea ce văd că se întâmplă în teatrele din alte spații culturale: proiecții video, relectura clasicilor prin interpretări actualizate, un decor ergonomic care amintește de apartamentele noastre moderne.
Teatrul Național Târgu‑Mureș, Compania „Liviu Rebreanu”, a venit cu Ierbar de Simona Popescu și Radu Afrim. Scena abundă de vede, proiecțiile de pe ecran sunt vegetale, e verdele pădurii, e verdele plantelor, e verdele vieții. Există o tandrețe vie acolo. E zvâcnetul amintirilor, e trecutul care vine pentru a revigora, pentru a restabili echilibrul unui prezent incert. E poezia în scenă, e poeticul senzualității, al iubirilor noastre, cele de toate zilele, al trecerii timpului peste tot: amor, prietenie, ideologie, trecut, prezent. Un fascinant concept regizoral!
Invitatul de onoare al reuniunii a fost Teatrul Național „Ivan Franko” din Kiev, care a adus în scenă Vrăjitoarea din Konotop după Hrihorii Kvitka‑Osnovianenko, traducere din ucraineană: Ivan Pilchin, regie: Ivan Urivski. Zabroha, comandantul de sotnie, nu pleacă la război, el hotărăște să se însoare. Din frica de femei, el pornește o vânătoare a vrăjitoarelor. Ordonă să fie înecate mai multe femei. Pedeapsa nu va întârzia, o vidmă adevărată se va răzbuna pe el. Actorii – memorabili! Ceea ce ne face să constatăm că există o importantă și proeminentă școală de teatru la Kiev.
Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova a venit cu reprezentația Cântarea cântărilor, un spectacol de poezie pe versuri de Regele Solomon, Dante, Petrarca, Michelangelo, Ronsard, Shakespeare și Eminescu, un recital al actorului Emil Boroghină. Marile texte erau acolo și noi eram acolo. Dragostea e mai presus decât Moartea, iubita este cea care te salvează din păcatul disperării, sacrul feminin e atemporal, el mișcă sori și inimi.
Creatorul de teatru este spectacolul adus de Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București. Un text scris de austriacul Thomas Bernhard, traducere și regie: Alexandru Dabija. Un spectacol în care metateatrul se produce manifest. Bruscon (Marcel Iureș) rostește adevăruri durute.
Tot de la Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București a fost adusă și Bolta cerească, o dramă scrisă de Lucy Kirkwood, în regia lui Gelu Colceag. Cele 12 femei par a fi delegatele femeilor din toate spațiile și timpurile, ele vorbesc, ele spun, chiar și muta prinde glas. Un spectacol memorabil în sens regizoral, actoricesc (performanța actrițelor uluitoare) și scenografic, costumele – și ele, de neuitat.
Alegerea este un spectacol adus de la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova. Textul piesei a fost scris în 1960, în Elveția, de Majestățile Lor, Regele Mihai I și Regina Ana. Spectacolul transpune într‑o formă parabolică sentimentele umane în fața marii dileme geopolitice și general‑umane: Estul și Vestul, comunism și capitalism, Bine și Rău, a treia cale, ordinea mondială, războiul, puterea, alegerea.
Același teatru a venit și cu spectacolul Radio, care a încheiat reuniunea. Piesa, scrisă de Eric Bogosian, în regia lui Bobi Pricop, este o reprezentație despre nevoia de a te povesti, de a avea dreptul la replică, la cuvânt. Un spectacol care oferă microfonul problemelor noastre sociale.
TNME a propus spectatorilor săi, în regia lui Oleg Mardari, și patru reprezentații de teatru în aer liber: Personajele lui Shakespeare în căutarea spectatorului, Mari bătălii pe o scenă cât palma, Marilyn Monroe – frumoasa fascinantă, Inimi în carnaval. Accentul pus pe teatrul stradal, pe genul de spectacol nonverbal a contribuit la cultivarea unei sensibilități față de arta mimilor, a actorilor urcați pe catalige, a actorilor care aduc în stradă personaje arhicunoscute din marea dramaturgie mondială.
