Am ajuns mai rar pe la engleză. Cu greu am mers și astăzi, recunosc. Nu degeaba însă.
Examenul oral implica un dialog între colegi pe o temă prestabilită. Astăzi am avut o simulare. Inutilă, am zis eu inițial.
Tragere de timp, ca de obicei.
Preconcepție greșită, cum mi se întâmplă des.
Credeam că este un exercițiu pentru dezvoltarea vocabularului. Surpriză însă. Ni s-a explicat că nu asta contează într-un dialog, de fapt. Nu fondul (deși nu e de neglijat), ci forma. Cel mai greu de învățat în cadrul unei conversații de grup nu este limbajul, ci respectarea opiniei celuilalt. Să îl lași să se exprime liber chiar și de este în opoziție cu tine. Că nu ești tu deținător de adevăruri, ci cu toții au dreptul la propriul adevăr. Că nu există supremație în opinii, ci sunt individuale și la fel de valoroase. Că nu avem dreptul să îngrădim democrația altora, asta însemnând lipsă de educație și de bun-simț. Că nu trebuie sa ne întrerupem sau să se citească pe fețele noastre dezacordul cu vreo idee, fapt ce l-ar putea inhiba pe interlocutor și afecta starea lui emoțională.
Chiar și atunci când se făcuse deja ora 12 și lecția se terminase, iar un coleg încă își formula opinia, profesoara i-a atenționat pe ceilalți, care începuseră să își strângă caietele și să foșnească prin genți, că și acesta este un gest lipsit de respect. Degeaba credem că sunt banalități pe care le cunoaștem. Le știm în teorie, dar nu le aplicăm. Din egoism. Din frustrări. Din nepăsare.
Degeaba ne credem deștepți dacă nu știm să punem corect papucii, deși îi avem, și nu înțelegem de ce alergăm mereu în urma altor țări. Chiar dacă papucii sunt de calitate – tot degeaba.
A fost cea mai tare lecție de engleză din ultimii patru ani. Și nu a fost despre gramatică, ci despre esența comunicării!
