Ceea ce propune Teatrul „Alexie Mateevici” prin spectacolul Între noi e totul bine nu este o simplă montare, ci o radiografie emoțională a prezentului, filtrată prin ochiul lucid și ironic al Dorotei Masłowska. În traducerea și adaptarea Sabrei Daici, textul capătă accente locale recognoscibile, iar regia lui Slava Sambriș pune în tensiune un univers domestic intim, în același timp, straniu, alienant. Tragicomedia are la bază contrastul dintre trei generații de femei: bunica, ancorată în amintirea războiului, mama, prizonieră într‑un sistem precar, și fiica, absorbită de universul virtual, unde orice realitate poate fi substituită. Între ele, dialogul nu mai e posibil: replicile se fragmentează, tăcerile cântăresc mai mult decât vorbele, iar televiziunea și internetul devin personaje invizibile, dar dominante.
Scenografia Irinei Gurin fixează totul într‑un interior sufocat de lucruri, un spațiu dispariție. Actorii reușesc performanța de a transforma banalul cotidian într‑o tensiune scenică. Diana Boșcov, în rolul fiicei metaliste, joacă fragilitatea ascunsă în spatele rebeliunii. Margareta Nazarchevici‑Bechet își poartă cu o tăcere grea bătrânețea/fantasma unei vieți inexistente, iar Cătălina Budu aduce mamei o forță interioară amestecată cu neputință. Ludmila Botnaru construiește un personaj cu gesturi bine dozate, uneori rigide, alteori surprinzător de vulnerabile. Giasti Sirah propune o apariție fragmentară, o prezență de contrast. Victor Untilă sparge convenția realistă și introduce dimensiunea meta‑teatrală. El joacă într‑o cheie de autoironie și detașare, nuanțând indirect atât situațiile de pe scenă, cât și incapacitatea de a mai găsi un sens. Prin intensitate și ritm, Untilă devine liantul dintre tragic și comic. Valentina Ostap transformă rolul într‑un instrument de alienare: vocea ei e când neutru‑mediatică, când Margareta Nazarchevici, Diana Boșcov, Cătălina Budu, actrițe la Teatrul „Alexie Mateevici” din Chișinău casnic, unde obiectele par să vorbească mai mult decât oamenii. Costumele Alinei Perju accentuează discrepanța generațională: sobrietatea bunicii, funcționalitatea mamei, excentricitatea fiicei. Videodesignul lui Cristian Oloi și lumina lui Eugen Croitoru aduc pe scenă acel bombardament vizual al realității mediatizate, care diluează adevărul până la subtil sarcastică și comică, amintind de discursurile standardizate ale televiziunii. Jocul său, precis și rece, aduce o notă de absurd, accentuând ruptura dintre limbaj și realitate. Nina Lefter reprezintă pe scenă vitalitatea confuză a noii generații. Gesturile rapide, atenția mereu fragmentată de rețelele sociale, mimica prinsă între angajare vizuală și neputință conturează portretul unei tinere „conectate”, dar de fapt deconectate de la viața reală. Ea e cea mai volatilă prezență scenică, plină de energie, dar și de neliniște.
„Între noi e totul bine” – fraza‑titlu, repetată ironic – devine refrenul unei minciuni colective, atât de familiare și aici, în Moldova, unde decenii la rând s‑au tăcut adevărurile războiului și ale altor drame colective. Spectacolul arată cum iubirea nu dispare, dar se sufocă sub greutatea necomunicării. Tragicomic, incomod, dar necesar, spectacolul lui Sambriș devine un act de sinceritate teatrală într‑o societate unde adevărurile sunt mereu amânate/anulate.
