Ediția aniversară, cea de‑a X‑a, a Reuniunii Teatrelor Naționale Românești, desfășurată cu genericul „Scena unei lumi libere”, ne‑a delectat cu spectacole impresionante. Spectacolul care a deschis ediția din acest an a fost Mary Stuart, o adaptare după Schiller de Robert Icke, în regia lui Andrei Șerban. Un spectacol în concordanță cu genericul Reuniunii, așa cum libertatea este și miza celor două regine în jurul cărora s‑a construit întreg spectacolul – Mary Stuart, jucată ireproșabil, cu nerv și determinare, de Raluca Aprodu, și Elizabeth I, interpretată de Ofelia Popii – o prezență scenică magnetică, o interpretare care a pulsat între porniri violente și grație. Ambele sunt regine prizoniere, care râvnesc libertatea. Mary Stuart – întemnițată, învinuită de complot împotriva reginei Elizabeth I, și Elizabeth I – prizoniera poporului săi, ale cărui voci trebuie să le asculte. O regină pe care încearcă să o ducă de nas toți subalternii, care mai este și prizoniera unei iubiri. Faptul că una este de o parte a gratiilor și alta – de cealaltă nu e decât un joc al întâmplării. Putea fi foarte bine și altfel. Asta ne sugerează și felul în care începe spectacolul – prin aruncarea unei monede care decide cine o va juca pe Mary Stuart. Acest moment intensifică tensiunea poveștii în sine. Ingenioasă această provocare pentru actrițe care sunt puse în situația de a însuși două roluri și de a se conecta într‑un timp record la regina trasă la sorț. Memorabile și rolurile jucate cu forță de actorii: Florin Călbăjos, Marius Bodochi, Mihai Călin, Emilian Oprea, Conrad Mericoffer, Ciprian Nicula, Florin Aioane, Mihai Calotă – personajele pe care ei le interpretează sunt vocile masculine ale unui secol, panorama unei lumi patriarhale, dominată de bărbați, care nu acceptă până la capăt puterea unei femei. Personajele pun pe seama feminității lupta celor două, există mai multe momente în care bărbații din scenă spun că lucrurile s‑ar fi rezolvat mai rapid dacă lupta s‑ar fi dat între doi bărbați, și nu două femei. Pornind de aici, putem vorbi despre acest spectacol și în cheia unui manifest prin care se prezintă prăpastia dintre bărbat și femeie. Contele de Leicester, de exemplu, se pare că nu apreciază la justa valoare puterea celor două regine, încercând să le manipuleze pe ambele, să joace pe două fronturi. Prin intrigile și intervențiile sale, Leicester întărește conflictul dintre cele două regine. Eu, personal, nu am înțeles până la capăt care era miza lui. Își dorea cu adevărat să devină catolic, așa cum îi spunea lui Mary Stuart? O iubea oare cu ardoare? Sau îi era fidel totuși Elizabethei I, căreia îi mărturisește iubirea? Acest joc duplicitar al lui mă face să mă gândesc și la slăbiciunea masculină în fața puterii feminine, poate și la incapacitatea de a alege una dintre cele două puteri, acceptate sau nu, apreciate sau nu. Atât de convingător a jucat Emilian Oprea, încât am rămas cu această dilemă. Așa ori altfel, acțiunile lui, intențiile de a împinge situația spre o dezlegare fericită nu au făcut decât să contribuie la condamnarea Mariei Stuart.
Spectacolul în ansamblul său reprezintă o adaptare modernă a unui text clasic. Elementele scenografice folosite, proiecțiile video, coloana sonoră – toate la un loc au conturat o atmosferă intensă, în care au intrat în dialog anii 1587 și 2025. Foarte sugestivă este proiecția capului cu păr lung de la începutul spectacolului, o proiecție care anunță decapitarea din final. Enervantă pentru mine a fost ploaia, care părea că nu mai contenește, amplificând angoasa, creând un cadru sinistru. Deși, de cele mai multe ori, ploaia e asociată cu purificarea, mie mi‑a adâncit starea lăuntrică de greutate, comparabilă cu greutatea hainelor îmbibate cu apă, o stare de încordare în așteptarea deznodământului. Importantă și sugestivă este dinamica dintre prezent și trecut, sugerând ideea că deși timpurile se schimbă, lupta pentru putere rămâne. Decorul mobil, care se mișcă în direcția acelor unui ceas, îl văd drept trecerea timpul, susținută și de transformările pe care le suportă decorul – din masă în scări, în scaune, apoi în cărămizi. Prezentul se face resimțit prin declarațiile date la microfon de către ambasadorul Franței, prin culegerea la calculator de către secretar a proceselor‑verbale ale ședințelor pe care le ține regina Elisabeth I, iar trecutul se impune prin istoria spectacolului și prin costumul în care își face apariția finală Regina Elisabeta I. Acest contrast dintre trecut și prezent este susținut și de culorile dominante ale spectacolului – alb și negru. Culori care sugerează și cele două opțiuni de rezolvare a conflictului – iertare sau condamnare –, sugerează și lupta dintre bine și rău, dar și dualitatea realității, dubla perspectivă asupra aceleiași istorii. Prin urmare, nimic redundant în scenă, un minim de culori, de decor și un joc actoricesc echivalent trăirii adevărate.
