Ce face dragostea din oameni?
Igor Guzun: „Semănăm cu cititorii care ne citesc și ne recunosc, uneori, fețele, adesea – meritele”
Dragă Igor, universul cărților tale de poezie și/sau proză începe cu titlurile: Bine, Mai bine, Iubi, Drag, Dintotdeauna, dacă ar fi să enumăr doar câteva. Acestea pun bazele atmosferei din carte, un amestec de tandrețe, duioșie, melancolie, nostalgie, alean. Seamănă cu malurile de mare, la picioarele cărora tălăzuiesc valurile. Dai pagina și te trezești în larg. În largul unor emoții puternice. Titlurile enunță și filozofia ta poetică sau filozofia de viață?
Ai spus aici totul, Dumitru, despre cărțile mele. Numai că în viața reală prefer munții. Da, au fost vremuri în care îmi plăcea marea, am trecut prin câțiva ani în care a trebuit să fac multe drumuri căutând locul și starea în care să pot să‑mi scriu cărțile de mai departe, iar acum pot să mă așez să împărtășesc cu lumea descoperirile.
Cred că partea cea mai simplă cu scrisul este chiar scrisul. Durează mai mult drumul până la intersecția unde se întâlnesc ideea, tonalitatea potrivită, neobișnuitul care ți s‑a revelat, oamenii care să ajute un manuscris să devină carte și multe altele necesare.
Iar treaba cu titlurile este tot simplă. Și ele spun ceva. Și vin sau atunci când începi o carte, sau când o închei. Restul e descifrare proprie, lectură personalizată și descifrarea de către un cititor sau cititoare a unor sensuri și adâncimi pe care poate nici autorul nu le‑a bănuit, dar cumva le‑a presimțit, ca o necuvântătoare, și a încercat să le spună.
Am crescut cu cărți frumoase și vreau ca și copiii noștri și, când o fi, și nepoții să crească printre cărți frumoase. Lucrez la asta aici, jos. Iar panoul pe care îl vedem adesea în orașe, pe schele: „Atenție! Sus se lucrează”, nu este despre angajații în construcție și șefii de șantier. Este despre Cineva mai sus, mai profund și mai atotcuprinzător decât „bietul om” care se crede „sub vremuri”, când de fapt e sub Dumnezeu, sub Univers. Iar Universul e făcut din vers.
Când și unde îți scrii poeziile sau prozele: acasă, pe drum, la cafenea, dimineața, seara, ascultând muzică sau vocea ta interioară?
În minte și în inimă le scriu. Apoi le cobor adesea pe brațe să le pun pe foi, iar uneori – pe masă, când am un ecran în față. Iar asta e deja partea tehnică. Partea cea mai spectaculoasă cred că este ceea ce se întâmplă cu cuvintele scrise în mintea, în inima și în viața omului care le citește.
Citindu‑ți poezia/proza, am impresia că scrisul tău este străbătut de undele umanismului. Îl readuci pe om în centrul textelor tale sau, mai bine zis, lumea lui interioară. Deplasezi accentul dinspre scriitură spre sentimentele omului. Oare nu vrei să ne spui prin asta că tot ce are omul mai valoros – cea mai mare moștenire pe care o acumulează toată viața – sunt sentimentele sale?
Cred că esența vieții este mersul omului spre împlinirea unui drum, a unui destin. O călătorie în care învață, descoperă, împărtășește. Unii o fac prin scris, așa cum ni se întâmplă nouă, alții o fac prin alte activități necesare omului și omenirii. Și în fiecare caz aparte e nevoie de pasiune, de sentimente ca asta să se întâmple frumos și să aducă bucurii.
Știu că ai organizat foarte multe lansări ale cărților tale. Îți cunoști cititorii? Cărțile tale s‑au împrietenit cu ei?
O fi multe sau puține, nu știu, dar cred că toate aceste evenimente ajută cărțile și ajută cititorii. Dintr‑o traducere pe care am făcut‑o unui proverb dintr‑o altă limbă am învățat asta: „Cu cine te întâmpli, de aceia te umpli”. Semănăm mult unii cu alții, cu cititorii care ne citesc și ne recunosc, uneori, fețele, adesea – meritele.
Și fiindcă am ajuns aici, în miezul discuției, unde poate nu fiecare va ajunge, voi spune și ceva ce n‑am mai spus. Eu sunt bine – era să zic „sunt OK” – cu faptul că sunt nemaipomenit. Ne‑mai‑pomenit la împărțirea meritelor aici. Sunt la înmulțirea lor. Și am bucuria că poemele mele au fost traduse până acum în 14 limbi. Iar într‑un concurs internațional, la care au participat 605 autori din 20 de țări, cea mai frumoasă poezie dedicată mamei a fost declarată o poezie scrisă în limba română, Mamele, și poezia aceea s‑a întâmplat să fie scrisă de mine.
Ai putut scrie după 24 februarie 2022?
Am scris, căci asta e munca mea.
După debutul tău, din 1997, cu cartea de poezie De azi într‑o săptămână, ai revenit cu o nouă carte după șaptesprezece ani, scrisă împreună cu poetul Sergiu Beznițchi: LA BLOG. Feat‑uri de Sergiu Bezniichi și Igor Guzun. Cum ați lucrat la această carte și cu cine ai mai scris la patru mâini?
Sunt, iată, mai mulți ani de atunci, Dumitru, și când încerc să refac o cronologie veche, îmi iese o legendă nouă. Suntem așa scriitori legendari. Cartea aceea cred că e începutul unei prietenii, umane și artistice. Are două coperți, câte una cu chipul fiecărui autor, cu texte scrise de fiecare dintre noi doi separat, care se întâlnesc la mijloc cu textele scrise, cum zici tu, „la patru mâini”.
Ne‑a plăcut atât de mult această aventură, mai ales ecourile venite din partea celor care au citit‑o, că peste câțiva ani am scris în doi cartea Π CUVÂNT. Jocurile foamei de cuvinte. Aici toate textele sunt scrise împreună, că avem o metodă secretă pentru asta și procedeul e atât de tăinuit, că nici noi nu mai știm astăzi ce cuvânt și ce propoziție cui îi aparține sau când ne‑a venit în genere ideea cărții și stilul ilustrațiilor. E o carte, să‑i zicem, specifică, din ea a citit cu voce frumoasă și cu sens părintele Constantin Necula pe scena Palatului Național, în fața unui public de o mie șapte sute de persoane. Și are și rating de 4,29 din 5 pe platforma Goodreads, chiar mai mult decât Idiotul lui Fiodor Dostoievski sau Procesul lui Franz Kafka.
Cu cea mai nouă carte a noastră, scrisă împreună, Ce fac cărțile din oameni, e o altă legendă: știm exact ziua în care ne‑a venit ideea – 4 aprilie 2024, că eram împreună la radio și chiar atunci am început s‑o scriem. Astăzi, când cartea e în librării, bineînțeles că ne bucură recenziile care ajung la noi – că e „mică și frumușică” sau că „e o bijuterie de carte”. Dacă este așa, e și meritul artistului grafic Vitalie Ichim, al tipografiei și al partenerilor cărții, care ne‑au ajutat să facem această „carte creată exclusiv cu inteligență umană”, cum spune ultima ei copertă.
După vreo 15 ani de relație, am rămas și eu, și Sergiu fecioare: el – născut la sfârșitul lui august, eu – aproape pe la jumătatea lui septembrie. Așa se întâmplă într‑o prietenie artistică, când se întâlnește un om al literelor cu un om al cifrelor, se mai schimbă cu locurile uneori și pot împreună să facă și cărți, și evenimente cu cărți care pot dura 12 ore, așa cum ni s‑a întâmplat anul trecut la Haga, cu diaspora și cu Ambasada noastră din Țările de Jos. Exact a doua zi după ce am început să scriem Ce fac cărțile din oameni.
Da, și am mai scris cu cineva o carte în doi: ÎN•DOI•ALA, cu Sabina Semeniuc, o carte minunată, așa cum este Sabina. Căutați‑o.
Și mai scriu niște cărți cu cineva. Aici nu pot spune prea multe, doar că știu aproape exact că aceste cărți vor semăna mult cu oamenii care le gândesc, le simt și le scriu și, în plus, visează ca aceste cărți să semene și cu cei care le cumpără și le citesc.
Criticul literar Dana Pârvan, într‑un studiu publicat în revista „Matca”, susține că literatura lui Mario Vargas Llosa „s‑a născut din nemulțumire, din nevoia de a compensa un deficit de existență”. Ce este pentru tine literatura?
Într‑o vreme spuneam că scriu pentru că nu pot face altceva, și așa se întâmpla. Acum însă am învățat să fac și altceva, încercând, greșind, îmbunătățind, ca să pot scrie mai departe fără teama de a nu putea face altceva. Și ce minunat este așa!
Cărțile sunt dovada că noi suntem, că am fost aici de la începutul timpurilor și lucrurilor. Și mai cred că fiecare om, în lista vieții sale, trebuie să bifeze, împreună cu „să crești un copil, să sădești un pom, să sapi o fântână și să ridici o casă”, și să scrie o carte. Cartea familiei, cartea neamului, o carte de bucate, o carte de poezie sau cartea vieții.
Care sunt scriitorii tăi preferați din literatura română de pe ambele maluri ale Prutului?
Se poate să spun două nume? Îmi place cifra doi. Că și atunci când ai în față un singur drum, tot două drumuri sunt: unul înainte, spre lume, și celălalt înapoi, către tine. Cine oare o fi scris, Dumitru, asta: „Când nu mai știi unde să mergi, du‑te la Flutura”?
Deci, doi scriitori preferați din literatura română de pe ambele maluri ale Prutului. Unul e Doru Ciocanu, de pe un mal al Prutului, chiar dacă acum e în Canada și e mai aproape de râul Niagara și fluviul Sfântul Laurențiu, cu Auzi cum cântă conestoga?, despre care tu ai spus că e „un roman cu adevărat răvășitor” și pot confirma că e o „carte frumoasă de mai dă, Doamne”.
Și numaidecât Matei Vișniec, chiar dacă e acum pe malul Senei. Este un scriitor mare de tot, imens. Citiți‑i romanele, bucurați‑vă, ca niște copii, de cărțile lui pentru copii.
Ce faci între o carte publicată și una pe care încă nu ai scris‑o?
O scriu. Muncesc. Învăț diferite chestii. Mă bucur de prietenii. Uneori mai deschid câte ceva, de exemplu, o fereastră spre oportunități. Și rămân un vechi. Un vechi prieten.
La ce carte lucrezi acum?
La câteva cărți. Cu Sergiu Beznițchi scriem continuarea seriei, Ce fac florile din oameni și Ce face dragostea din oameni. Iar cu mine scriu Uimitor.
Uite așa, am încălecat pe un monociclu și am spus povestea toată a cărților azi. Iar mâine e o nouă zi. Frumoasă, oricum ar fi vremea de afară. Că nu suntem sub vremuri, suntem sub Domnul, sub Univers.
