Din zorii zilei de 24 februarie 2022, în Ucraina, verbul „a muri” se conjugă doar la prezent. Și acest prezent, timp odios, care, iată, durează deja un an (o veșnicie!), își flutură sigla macabră peste spitale, școli și grădinițe de copii, peste sate și orașe, peste lunci și păduri – oriunde ajunge aripa sinistră a morții. Nestingherită, moartea nu face distincție între agresați și agresori, catastifele ei umplându‑se vertiginos cu nume de tineri, copii, vârstnici, ale căror vieți au fost înghițite nemilos de monstrul de foc. Din păcate, infernul a devenit un spațiu geografic și poate fi lesne localizat pe harta lumii.
Timp de un an, toate zilele au o singură temă: războiul. Timp de un an, lumea este adulmecată de această fiară hidoasă, respirația căreia se resimte peste tot. Acest coșmar a ajuns să fie un fapt comun, o parte a vieții noastre, căci este prezent zilnic pe primele pagini ale ziarelor, în buletinele de știri radio și TV, pe rețelele de socializare. În fiecare oră, nu auzim decât statistici ale morții. În inimi, ni s‑au cuibărit neliniștea, frica, nesiguranța în ziua de mâine. Trecutul pare să fi amuțit, lecțiile lui au rămas uitate în arhive, în paginile manualelor de istorie sau ale romanelor. Tot mai concrete pericolele, tot mai șubredă viața, tot mai incertă ziua de mâine. Civilizația actuală este fisurată în mai multe locuri, căci umanismul, toleranța, compasiunea sunt anulate brutal de cruzime, agresiune, barbarie. Sabia lui Damocles atârnă amenințător deasupra noastră, a tuturor.
Acum un an, pentru noi toți, tragedia Ucrainei a devenit cea mai reală realitate. Cum să‑i explici unui copil că cei care au pornit acest măcel sunt, și ei, oameni? Cum să‑i definești un călău? În sufletul unui copil nu este loc de întuneric. În sufletul unui copil e primăvară și cântă păsările… Axele vieții lui sunt mama și tata. Dar dacă mama a rămas să zacă printre ruine sau tata nu se mai întoarce de pe câmpul de luptă? Catastrofa este inerentă. Nu ne este dificil să ne imaginăm ce fel de adulți vor crește copiii războiului și ce imagini îi vor însoți toată viața. Ființa le este deja scindată, viitorul – plin de tragism. O altă generație va completa lista celor sacrificate. În realitate, istoria modernă se compune dintr‑un șir de asemenea generații. Unde se află explicația?
Pe 24 februarie 2022, cineva a deschis iarăși cutia Pandorei. Omenirea alunecă pe o pantă neagră. Omenirea alege automutilarea. Oare să fi revenit printre noi, oamenii secolului al XXI‑lea, obscurantismul medieval? Oare omul să fi perpetuat de‑a lungul istoriei aceleași instincte distructive? Totuși, nu am vrea să‑i dăm dreptate poetului atunci când susține că același tipar uman se reproduce la nesfârșit, că există „În veci aceleași doruri mascate cu‑altă haină,/ Și‑n toată omenirea în veci același om”. Și, desigur, nu am vrea să credem că spiritualitatea, cultura, arta sunt astăzi noțiuni abstracte, că efortul minților luminate de oriunde a rămas risipit printre milenii, că deșertul ar fi destinul – cel dintotdeauna și de pretutindeni – al pământenilor.
