Daryna, ce făceai (unde erai) în prima zi (în dimineața aceea), când a început războiul? Poate, erai la masa de scris și compuneai o poezie sau aveai de gând să scrii, sau, poate, pur și simplu îți beai cafeaua? Cum erau diminețile tale de până la război și de după? Ce ai trăit în prima zi de război?
Când a început războiul, eu dormeam. Dar trebuia să începi cu altceva. Până la începutul invaziei, eu predam limba și literatura ucraineană și literatura universală la școala incluzivă «Світограй» din Bucea, împărțindu-mi zilele între școală și Institutul de Literatură de pe lângă Academia de Științe din Ucraina, unde, de asemenea, activam. Cu toate că roboteam la două joburi, miercuri eram liberă încă de la ora două după-amiază, iar în miercurea aceea de dinainte de război am mers în orașul vecin, în Irpin, ca să-mi fac manichiura. Ce absurd, vă imaginați: să-ți faci manichiura chiar în ajunul războiului. Pe de altă parte, în felul acesta, contrastul dintre război și pace a devenit și mai dramatic: pe 23 februarie, la ora șapte seara, m-am întors acasă cu o manichiură nouă, iar a doua zi, exact la aceeași oră, urcam într-un tren suburban, doar cu un rucsac cu lucruri în spate, fugind de război.
M-am culcat târziu, după ce foarte mult timp am făcut curat în apartament. În timp ce spălam vesela, am spart o farfurie. M-am gândit că e din cauza oboselii – farfuria pur și simplu mi-a fugit din mâini. Aș fi putut și s-o prind, dar eu pur și simplu stăteam și mă uitam, de parcă aș fi privit un film dat cu încetinitorul. Așa că am hotărât să spăl restul veselei dimineața și am mers la culcare.
Iar când m-am trezit, deja era război.
La telefon, am găsit o grămadă de apeluri nepreluate de la mama și de la bunica.
M-a trezit Lesyk. Noi locuiam separat, dar el avea cheile de la apartamentul meu, pentru cazuri de urgență. Eram nedormită și rea. Se pare că l-am întrebat: „Ce s-a întâmplat?” Și Lesyk mi-a spus: „Totul. S-a început”. Și eu l-am întrebat: „Ce s-a început?” Și Lesyk mi-a spus: „Războiul”. I-am mai pus câteva întrebări somnoroase: „Unde? De ce? Cum? Cu cine?” Aparent, mai speram că totul era o glumă sau o mare exagerare. Apăreau și înainte titluri de știri că a început o invazie de proporții în Ucraina, dar toate se dovedeau a fi false.
Lesyk mi-a mai repetat de câteva ori că a început războiul, până când la mine a ajuns sensul cuvintelor pe care mi le spunea.
M-am uitat pe fereastră, de parcă mă așteptam să văd vreun semn (avioane, rachete, explozii, stâlpi de fum, soldați pe stradă) sau ceva de genul, adresat mie, personal (nori care deveneau o frază: „Daryna, războiul a început”. Semnat: „Dumnezeu”). În schimb, am văzut foarte mulți oameni părăsind băcăniile cu baxuri de apă. Erau ca niște personaje dintr-un joc pe calculator: mișcările lor, graba lor, apa potabilă, pe care fiecare dintre ei o transporta…
Și atunci am văzut războiul: era în parcarea aceea aproape goală, de obicei, chiftind de mașini, în hainele acelor oameni (toți erau îmbrăcați călduros și în gri – nicio persoană în haine țipătoare, de sărbătoare, în haine bune). Atunci am înțeles că războiul nu înseamnă doar explozii sau lupte sângeroase – el a pătruns adânc în viața fiecărui om și poate fi descoperit în cele mai neînsemnate detalii. Când am ieșit în acea zi în stradă, nu am văzut niciun om fericit. De parcă cineva ar fi șters cu un burete toată bucuria din lume. Până și copiii erau înspăimântați. Până și cei mai mici. Ei nu puteau explica ce-i neliniștea într-un asemenea hal, dar felul cum îi apucară pe adulți de mână și-i țineau, trecând în tăcere pe lângă rafturile cu dulciuri, tăceau și nu-și dezlipeau ochii de pe fețele părinților lor sau instantaneu începeau să plângă… Nu le cereau să le cumpere ceva – pur și simplu, stăteau lângă ei și hohoteau. Părinții se uitau la ei și, așijderea, plângeau. Cineva striga.
Războiul nu înseamnă doar ruine, tortură și oameni uciși. Războiul e o altă realitate, care funcționează după legile ei. Nașterea acestei noi realități a fost foarte vizibilă în dimineața zilei de 24 februarie. În această nouă realitate nimic nu-ți poate garanta că vei rămâne viu și sănătos. Nu mai există niciun fel de lucruri care să-ți garanteze supraviețuirea. Asta mai mult o simțeam atunci decât o conștientizam.
Din cauza unui posibil colaps a sistemului bancar, despre care se scria și se vorbea peste tot, eu și cu Lesyk am mers să ne scoatem banii de la cel mai apropiat bancomat. Coada se mișca încet și o asemenea coadă eu nu mai văzusem niciodată până atunci în Bucea. Stăteam deja de patruzeci de minute la acea coadă și înaintea noastră mai erau vreo 40 sau 50 de oameni, când am auzit un șuierat. Cu toții ne-am ridicat ochii în sus, dar cerul era acoperit de nori și era posomorât. Atunci am auzit o explozie. După care am auzit un fluierat un pic diferit. Și din nou o explozie. Fata din fața noastră i-a telefonat imediat prietenei ei. În clipa aceea toată coada știa că aerodromul din Hostomel ardea. „Totul arde, repeta fata de la celălalt capăt al telefonului. Mă uit în clipa asta pe fereastră și totul e în flăcări.” Și coada a început să se subțieze. Eu i-am spus lui Lesyk: „Nu mai putem aștepta mai mult. Să plecăm!” Am scos ceva bani până să înceapă invazia. Nu eram sigură că o să ne ajungă pe drum până la părinții mei (mama m-a rugat foarte tare să venim la ei, chiar și pentru toți banii din lume, dar eu nu aveam toți banii din lume, aveam o mie de grivne la doi și nu știam nici care e cursul actual al grivnei, nici care sunt prețurile, nici dacă banii ăștia mai valorează ceva sau nu, dar să mai rămâi la coadă devenea foarte periculos).
În momentele acelea încă nu ne hotărâsem când să plecăm din Bucea: pe 24 sau pe 25 februarie. Ne cumpărasem bilete la tren pentru seara de vineri până la Hmelnițk, unde trebuia să-mi văd pisica, pe care am lăsat-o părinților mei cu rugămintea s-o țină până în vară, că, dacă până atunci nu începe războiul, s-o iau înapoi.
Cât timp ne-am gândit ce să facem, am început să mutăm lucrurile lui Lesyk din apartamentul său închiriat în apartamentul meu, deoarece casa mea era mai departe de Hostomel.
Imediat cum am pășit pragul locuinței lui Lesyk, am auzit rafale de automat și explozii. Aveam impresia că împușcăturile răsunau chiar în fața ferestrei. I-am spus lui Lesyk: „Trag asupra parașutiștilor ruși, care vor să ocupe aeroportul”. Am căutat în fluxul știrilor declarații oficiale ale puterii locale despre ce se întâmplă în orașul nostru și nu am găsit nimic.
În pauzele dintre împușcături și explozii, Lesyk a încercat să mă convingă că a pleca noaptea ar fi cea mai proastă și cea mai nefericită idee, că mai bine să dormim puțin și să plecăm a doua zi dimineața cu un tren la Kiev (noi n-avem mașină). În mijlocul acestei conversații, în timp ce eu găteam ceva de mâncare, a răsunat o explozie, total diferită de toate exploziile pe care le-am auzit în ziua aceea.
M-am întors spre fereastră cu spatula de bucătărie în mână, având în față un șorț scurt, împodobit cu floricele drăguțe și legat cu o panglică roz, și am văzut cum a trecut pe lângă ferestrele noastre panoramice un bombardier. Peste câteva secunde s-a făcut nevăzut, dar eu am reușit să-l văd clar, să văd cum a lansat șase rachete, să mă gândesc că seamănă cu spectacolul focurilor de artificii, să aud exploziile… Atunci am hotărât să plecăm imediat și să nu mai rămânem pe mâine. Am pus mâncarea în rucsac. Am făcut curat în apartament și am ieșit în amurg.
Pot să spun că noi am avut un mare noroc, că nu am ieșit la șosea ca să facem autostopul, ci am mers la gară, unde am aflat că trenurile electrice mai continuau să meargă. Nu am riscat să urcăm în trenul de Kiev (ni se părea periculos să mergem încolo) și l-am lăsat să plece, iar noi am luat un tren până la Teteriv, o stație situată la granița dintre regiunile Kiev și Jitomir. Știam deja că în regiunea Kiev a fost instituită starea de asediu și am înțeles că e neapărat să ieșim dincolo până la zece seara, altfel va trebui să ne petrecem noaptea unde se va nimeri.
Cel mai îngrozitor era să nu știam unde e frontul.
Am mers câteva ceasuri pe terasamentul căii ferate. Ni se păreau mai sigure ca drumurile. Am traversat râul Teteriv. Nimeni nu ne-a oprit, nu ne-a cerut actele. Am ajuns la o haltă abandonată. Ne-am hotărât să cinăm. Ezitam unde să mergem mai departe. Era prea frig ca să putem dormi acolo. Lipseau ferestrele și ușile. Aveam trei variante: să mergem de-a lungul șinelor de cale ferată până la stația Malin, unde am fi putut să ajungem abia dimineața, să ieșim la autostrada М 07 și să facem autostopul sau să mergem prin sate. Lesyk mă convinse să mergem prin sate, pentru că M 07 este o autostradă care merge spre nord, de unde se mișca frontul în direcția Dimer–Invankiv. Despre denumirea frontului am aflat cu câteva ore în urmă din buletinele de știri de la televizor.
În primul sat – Makalevici – am fost opriți de un soldat din forțele de apărare locală. I-am prezentat actele și i-am povestit de câteva ori cine suntem și de unde. Era aproape unsprezece seara. Ne-a luat să dormim la ei familia Victoriei Prostakovoi. Ne-au pus la masă. Am dormit foarte rău în noapte aceea – auzeam foarte bine toate exploziile de pe front. Ne-a mers și a doua zi pe drum: cum am ieșit la un drum asfaltat, nu am fost nevoiți să așteptăm mai mult de zece minute. A oprit o mașină și ne-a dus până la următorul sat. Am călătorit în portbagaj. Apoi doi pe un singur scaun. Pe scaunul din față. Pe urmă ne-a luat o profesoară din Borodeanka, mergând să-și vadă fiul din Dnipro. Până la Jitomir ne-a dus un preot. Din Jitomir până la Hmelnițk am mers cu Valerii, vecin la vila bunicilor mei. Și abia la ora unsprezece seara, pe 25 februarie, am coborât în fața casei părinților mei din orașul Hmelnițk.
Dacă nu ar fi început războiul, atunci eu m-aș fi trezit după-amiază pe 24 februarie și aș fi terminat să spăl vesela murdară, pe care începusem s-o curăț în ajun. Poate m-aș fi uitat la un film, aș fi citit o carte și m-aș fi culcat din nou, iar pe 25 februarie aș fi mers la lucru. După serviciu, aproape de 12:00, aș fi intrat într-un magazin să-i cumpăr mamei cadouri, iar la cinci și jumătate am fi urcat cu Lesyk în trenul Kiev–Hmelnițk și aproape de ora unsprezece seara am fi ajuns la părinții mei.
Cu cine, în afară de soțul tău, poetul Lesyk Panasiuk, ai vorbit în prima zi de război?
În afară de Lesyk, am vorbit cu mama. Ea plângea. Am vorbit cu bunicul și bunica. Toți mă rugau să vin. Ei mi-au spus că i-a telefonat o soră a mamei care trăiește în Petersburg și ea le-a spus că toate astea-s minciuni, că nu e niciun fel de război. Eu încă mai eram acasă. M-am apropiat de fereastră și i-am spus bunicii: „Bunico, eu văd o coloană de fum pe aeroportul din Hostomel. E război. Ăsta-i adevărul”.
Dimineața mi-a scris traducătorul meu polonez, Ianuș Radvanski, și ne-a invitat la el, unde am și mers la începutul lui martie.
Le-am telefonat și altor poeți din Bucea – Olenei Stepanenko și lui Serhii Priluțkii –, propunându-le să vină cu noi, dar ei au preferat să rămână. N-am reușit să le lăsăm nici măcar cheile.
Ce carte citeai când a început războiul?
Citeam URANU de Iuri Tarnavski. Am luat-o cu mine și în timpul evacuării. Am terminat-o cu fața scăldată de lacrimi într-un centru pentru refugiați din Poznan. Tarnavski scrie despre Holodomor, despre înăbușirea renașterii, că toate astea au fost comise de sovietici… Eu îmi ridic ochii din carte și văd cum un băiețel de cinci ani aruncă în aer o jucărie, pe care când o prinde capătă forma unui arici, și o întreabă pe mama ce se va alege de jucăriile lui rămase acasă. Va fi posibil să le facă cunoștință cu acest arici? Privindu-l pe acest puști care se juca cu o jucărie primită ca ajutor umanitar, pentru prima dată de la începutul invaziei am plâns în hohote. Familia aceea era din Mariupol.
Cine dintre voi doi – tu sau soțul tău, Lesyk Panasiuk – a propus să plecați din Bucea?
V-am mai povestit despre asta. Lesyk voia să se odihnească și să plecăm a doua zi dimineață, dar eu voiam să plecăm din calea războiului cât mai repede posibil.
Din Bucea ați plecat cu foarte puține lucruri. Ce lucruri ai fi vrut să iei cu tine și nu le-ai putut lua?
Cel mai mult mă îngrijorează soarta materialelor din arhiva spectacolelor poetice, pe care le-am făcut în ultimii șase ani și pe care, din păcate, nu le-am putut lua cu noi, cum nu am putut lua majoritatea cărților din biblioteca mea.
În prima lună de exil, cel mai mult mi-au lipsit hainele calde. Din Bucea nu am plecat în haine calde, ci mai degrabă comode. De asemenea, mi-au lipsit hainele de schimb și încălțămintea. Eu am părul lung și cel mai mult am suferit că mi-am uitat acasă pieptenele. Un pieptene mi-a dăruit traducătorul meu polonez, Ianuș Radvanski, atenuându-mi suferința asta. Pe atunci nu aveam cu mine prea multe lucruri și îmi amintesc cum el m-a întrebat dacă îmi mai trebuie ceva și eu i-am răspuns: „Mulțumesc, deja am un pieptene și mai mult nu-mi mai lipsește nimic”.
Dacă aș fi putut, aș fi luat totul din Bucea. Chiar și pereții locuinței. Chiar și firele electrice. Dacă aș fi putut, aș fi luat cu mine în exil existența mea de până la invazia din 24 februarie. Aș fi luat chiar și ultima ață și ultimul ac. Chiar și ultimul cui sau ultima picătură de apă din robinet. Aș fi luat cu mine chiar și gunoiul sau farfuria spartă în ajunul războiului.
Cum s-au schimbat oameni din jurul vostru după 24 februarie?
Oamenii s-au schimbat dintr-odată. Cât am călătorit până la părinții mei, toți ne-au ajutat, toți erau buni cu noi și ne sprijineau.
În trenul cu care m-am evacuat însă totul a fost altfel. Trebuie să spun că nicăieri și niciunde în altă parte ca în acel tren umanitatea din mine nu a fost pusă la o încercare mai grea. Norocul meu a fost să întâlnesc în gara din Lvov o fată care pierduse deja două trenuri. Ea m-a prevenit ce mă așteaptă, ca să nu fiu luată pe nepusă masă. În momentul în care două trenuri au fost trase la peron și ușile s-au deschis, totul s-a schimbat: oameni care până atunci stăteau de vorbă unii cu alții într-un mod civilizat, dintr-odată, au început să se împingă și să răcnească sălbatic pentru a ajunge primii la ușa trenului. De parcă ușa de tren ar fi fost o limită dintre moarte și viață și a pătrunde înăuntru ar fi însemnat să rămâi viu. Într-o mare măsură, așa și era. Voluntarii, care-i lăsau pe oameni să urce scările, aruncau pe peron valizele de dimensiuni mari, ca să poată încăpea înăuntru mai mulți oameni.
Pe acel peron eram cu toții pur și simplu „civili”. Abia mai târziu, când trenul s-a urnit din loc, dar mai ales când s-a oprit la graniță, ne-am simțit refugiați. La început, așa ne numeau voluntarii, care ne-au ajutat să urcăm în tren. Eu am simțit o rezistență internă. Voiam să spun: „Eu nu sunt refugiată. Eu plec din cauza războiului, dar nu sunt refugiată. Eu nu voi avea nevoie de adăpost într-o țară străină. Eu merg în Polonia la traducătorul meu, însă doar pentru câteva zile. Foarte curând o să mă întorc acasă. Eu nu sunt refugiată”. Dar toate astea nu le spuneam. Cu cât trenul stătea mai mult la graniță, cu atât mai greu ne era să negăm ceea ce era evident: invazia rusă în Ucraina ne-a transformat pe noi în refugiați, cetățenii unei țări libere, având o viață personală fericită și așezată, care cu câteva zile înainte de 24 februarie aveam casă, un loc de muncă stabil și planuri pentru vacanța de vară.
De la un punct încolo, noi singuri am început să ne numim refugiați.
Cu fiecare oră care trecea, ne era tot mai greu. Toaletele din vagoanele alea supraaglomerate erau murdare, iar toaletele din stradă înghețaseră. Era foarte frig. Și în tren, și afară. Pe fiecare scaun de lemn stăteau așezați câte trei. Pe copii îi țineau în brațe, chiar și oameni străini, chiar și câte doi pe genunchi. Cu noi călătoreau câini și pisici. Foarte mulți oameni călătoreau în picioare, pe coridor sau în tambur.
La graniță, conexiunile telefonice și internetul funcționau foarte prost. Mesajele și știrile veneau cu întârziere de șase ore. Știrile de pe front ni le transmiteau voluntarii. Toată noaptea am stat în Sudova Vișnea. Voluntarii au aprins focul în niște butoaie. Ultima oară când m-am încălzit lângă asemenea butoaie a fost în timpul Revoluției Demnității. Despre care am și vorbit cu ceilalți refugiați, în timp ce ne încălzeam în jurul acestor focuri.
Cum s-a schimbat viața (sistemul tău de valori) și poezia ta de când a început războiul?
Războiul mi-a luat tot, tot la ce am lucrat eu din greu toată viața: mi-a luat casa, munca, sentimentul siguranței și al securității. Mi-a luat cunoscuții și prietenii. În primele luni de exil, oriunde mă duceam mă simțeam străină și în plus. Îmi lipsea sentimentul apartenenței și al comunicării, de aceea, am început să scriu și să-mi public textele pe online, ceea ce nu făceam înainte. Eu nu căutam să smulg laude de la cititorii mei, ci să scap de singurătate, și ei îmi scriau comentarii sau îmi trimiteau mesaje personale. Poeziile mele au devenit mai directe și mai simple. Făceam tot posibilul ca cititorii să înțeleagă exact soldații cărei țări jefuiesc, violează, torturează și ucid populația civilă din Bucea.
După începutul invaziei ruse la scară largă, în Polonia mi-a apărut a treia carte de poezii, Radio „Războiul”, în care au intrat poeziile pe care le-am scris, în special, după începutul războiului declanșat de Rusia pe 24 februarie. Pentru mine, această carte este o mărturie despre ceea ce ni se întâmplă. Eu o percep ca pe un document al zilei de azi.
O perioadă mare de timp ați trăit departe de casă. Apoi v-ați întors. Trăiți în casa voastră?
Eu m-am întors în Ucraina în iulie, dar am stat doar două săptămâni și nu acasă la mine, în Bucea, ci la părinții mei, în Hmelnițk. De când a început războiul am trăit în Polonia, Germania, Slovacia, Norvegia, Austria, Suedia, iar acum sunt în Statele Unite ale Americii. Mă mișc între rezidențe și burse – casa mea a fost jefuită de ocupanții ruși și distrusă în timpul luptelor, iar eu adun bani ca s-o pot reconstrui. Pentru mine e important că instituțiile de cultură din străinătate mă susțin, iar eu, la rândul meu, îmi pot ajuta familia și pot să am grijă de mine. Neavând o sursă permanentă de venit, fără această susținere, pur și simplu nu aș fi putut supraviețui afară.
În care crezi cel mai tare? Crezi în Dumnezeu? Ai rostit rugăciuni în timpul luptelor sau bombardamentelor? Pentru cine te-ai rugat?
Cred în Dumnezeu. Nu știu cine este și câți sunt. Nu știu de ce Dumnezeu permite să aibă loc războiul din Ucraina. Dar eu nu mă rog pentru el, mă rog pentru mine. Când mi-e frică, pentru a-mi reaminti că în lume mai sunt locuri sigure, când mă asaltează durerea, ca să-mi reamintesc că boala este trecătoare.
Foarte des m-am rugat în trenul cu care m-am evacuat. Ca să nu uit să-mi păstrez omenia și bunătatea, ca să nu mă înrăiesc, ca să țin minte cât de importante sunt aceste lucruri. Pentru că războiul se va termina odată și odată. Poate, mâine. Poate, cât eu vă răspund la întrebările din interviu. Și noi pentru tot restul vieții va trebui să trăim cu experiențele astea de război și cu mustrările de conștiință. Cu atât mai important este să nu înmulțim ura și furia, mai ales printre cei sau față de cei care sunt cu tine de aceeași parte a baricadei, în același tren plin cu refugiați, la aceeași coadă.
Pentru că atunci când eu am înghețat, și ei au înghețat. Pentru că atunci când eu nu aveam cu ce să-mi potolesc setea, nici ei nu aveau cu ce să-și potolească setea. Când eu m-am evacuat, și ei s-au evacuat. Nu sunt vinovați copiii că eu nu puteam să adorm în timp ce ei alergau, dar e vina lui Vladimir Putin, a conducătorilor ruși și a cetățenilor Federației Ruse că au început războiul și ne-au forțat pe noi, cetățenii Ucrainei, să ne urcăm în aceste trenuri ale exilului și să stăm la cozile astea nesfârșite de la graniță.
În general, înțelegerea faptului cine era cu adevărat dușmanul nostru m-a ajutat atunci să nu o iau pe un drum greșit.
Acum mă rog pentru familia mea din Ucraina. Acolo au rămas bunica, bunicul, mama, tatăl meu vitreg, nașa și toate neamurile noastre.
La care dintre obiceiurile tale vei renunța după război?
După război voi renunța să mai pierd atât de mult timp pe net citind știrile și voi începe să petrec mai mult timp discutând cu rudele mele.
Cum poți descrie chipul acestui război?
Chiar și după ce războiul se va termina, ecourile lui vor continua să ne traumeze. Așa că eu îmi imaginez sfârșitul războiului sub forma capului tăiat al Meduzei. A te uita în ochii ei morți înseamnă a muri și tu.
Care sunt cele mai bune poezii sau proze pe care ucrainenii le-au scris despre război?
Mie cel mai mult mi-a plăcut eseul lui Volodimir Rafeenka despre experiența sa din timpul ocupației rusești.
Eu cred că Ucraina va câștiga războiul. Cum va arăta lumea după război? Dar literatura?
După mine, războiul nu poate fi câștigat din punct de vedere conceptual. Fiecare război este o înfrângere a civilizației umane. Războiul poate fi doar oprit. În condiții mai mult sau mai puțin profitabile. Altfel, toți participanții la război au numai de pierdut. Războiul nu e sport. Dar Ucraina, cu siguranță, va termina acest război în niște condiții avantajoase, iar toți locuitorii din Donețk și Lugansk se vor putea întoarce acasă. Cei din Krimeea se vor putea întoarce acasă și atunci va începe rutina: procese de judecată și refacerea țării. Pacifismul, alături de o urgență a înarmării, va cuprinde toată lumea. O parte a populației va cere mai multe arme, o altă parte va pleda pentru dezarmare. Această polarizare a comunității mondiale va continua foarte mulți ani, până când în sfârșit se va încheia un nou pact de redistribuire a armelor. Între timp, literatura universală va întoarce spatele Moscovei, iar o ucraineancă va primi Premiul Nobel pentru literatură.
Cum îți vei petrece prima zi după victorie?
Întâi și întâi, voi verifica dacă războiul s-a terminat cu adevărat. După care am să telefonez mamei, tatei, bunicului, bunicii, nașei. Apoi am să-i chem pe toți prietenii și cunoscuții și vom sărbători cântând cântece ucrainene până vom răguși.
(Traducere din ucraineană de Dumitru Crudu)
