Dragă Jan Cornelius, bine ai revenit la Chișinău. Bine ai venit la „Confesiuni în bibliotecă”, o emisiune realizată de Biblioteca „Alba Iulia” în parteneriat cu postul TV Axial!
Bine te-am găsit!
Ești prozator, dramaturg, traducător. Ce nu știe cititorul despre Jan Cornelius?
Ce nu știe despre mine? Poate faptul că sunt un scriitor bilingv. Adică, mi-am scris majoritatea cărților în limba germană și de vreo 4-5 ani le traduc în limba română. Sunt născut în România și am făcut și școală românească, dar mama este germană și am vorbit acasă, în Banat, unde sunt născut, germană și română. Cândva, am intrat în literatură prin traduceri făcute din germană în română, iar mai târziu am început să scriu texte și cărți întregi în limba română. Când eram student la Timișoara, scriam în limba română, dar pe atunci cenzura nu permitea să publici chiar tot ce scriai. Chiar deloc, adică așa, câte un fragment. Acum se pare că recuperez ceea ce am pierdut.
Deci, ai avut și literatură de sertar?
Am avut literatură de sertar, într-adevăr. Am scris mult în română în anii studenției, am scris și după ce am fugit în Vest, în decembrie 1977. Multe din acele scrieri în limba română le-am publicat în România acum câțiva ani.
Dragă Jan, suntem într-o bibliotecă, te rog să ne spui când ai descoperit biblioteca ca instituție publică, ca instituție de cultură?
Este o întrebare bună, pentru că biblioteca a jucat și joacă un rol esențial în viața mea. Eram elev în clasa a III-a sau a IV-a când am descoperit, ca să zic așa, biblioteca. Vizavi de școală era casa de cultură și acolo era o bibliotecă foarte mare, care mai există și astăzi, la Reșița. Am intrat în acea bibliotecă și am rămas fascinat. Trebuia, mă rog, să-mi fac și o fișă de cititor. Și mi-am făcut. Am împrumutat două cărți, cred, și le-am adus înapoi după 2-3 zile. Si prietenul meu la fel. Era de-o vârstă cu mine. Și bibliotecarul ne-a spus: „Băieți, nu vă bateți joc de mine. Dacă împrumutați o carte, o citiți și după aia o aduceți înapoi, nu veniți după trei zile”. Eu îi zic: „Domnule, eu le-am citit”. „Cum le-ai citit?” „Păi, zic, le-am citit pe ale mele și le-am citit și pe ale lui și el le-a citit și pe ale mele.” Și ăsta a zis: „Nici chiar așa, ia să vă pun niște întrebări”. Și a început să ne întrebe mai multe chestii despre Morcoveață, pentru că una dintre cărți era Morcoveață de Jules Renard. I-am răspuns la toate întrebările, ăla a rămas mască și ne-a dat cărți în continuare. Vreau să spun că biblioteca a jucat un rol esențial în viața mea, pentru că dacă nu exista acea bibliotecă, poate că evoluția mea ar fi fost alta. Faptul că am început să scriu, că mi-am făcut un stil al meu se datorează, în foarte mare parte, acelei biblioteci. Părinții mei erau oameni foarte simpli. Aveam 3-4 cărți pe acasă, dar ce am citit acolo era imens, era fantastic. Biblioteca m-a format. De aceea, când aud astăzi că bibliotecile încep să dispară, acest lucru mă îngrijorează enorm. Bun, avem înlocuitori, dar nu sunt înlocuitorii cărții, sunt niște surogate, sunt niște chestii fragmentare. E altceva să ții o carte în mână. Deci, bibliotecile trebuie să existe în continuare, asta este convingerea mea.
Ce cărți te-au format? Îți aduci aminte de primele cărți?
Da, erau lecturi impuse de programa școlară și, ca întotdeauna, ceea ce trebuie să citești nu este neapărat și ceea ce îți place la nebunie. Citeam Delavrancea și Sadoveanu, alți autori. Sunt niște cărți pe care le știam bine, sunt interesante, dar nu erau cărțile care m-au dat pe spate, ca să zic așa. Cărțile colosale erau cele de la bibliotecă. Și acolo erau mii. Se pare că cei din generația mea, când sunt întrebați, numesc cam aceleași cărți. Am auzit că și Matei Vișniec le numește tot pe astea: cărțile lui Jules Verne, toate care erau traduse la acea vreme, Alexandre Dumas cu Cei trei mușchetari și După 20 de ani. Îl citeam pe A.P. Cehov, citeam efectiv orice găseam. Multe cărți pentru copii, Pinocchio, de exemplu. Când eram mic, cred că am citit această carte de vreo cinci ori, o știam pe dinafară. Aceste cărți, dacă nu existau în biblioteca aia, eu nu mai ajungeam la ele.
Era o perioadă când s-a tradus foarte mult din literatura universală. Mai ales literatură pentru copii.
Așa este. Eu nu conștientizam la acea vreme că acestea sunt traduse, că sunt cărți din franceză, italiană sau din altă limbă. Cartea în sine mă interesa. Dar acum deja vezi că aceste titluri, pe care le-am numit, sunt traduceri. Sigur că au existat și cărți românești foarte bune. Cireșarii de Constantin Chiriță, de exemplu. Sau Radu Tudoran cu Toate pânzele sus! Erau diferite colecții. Dar, cum am mai spus, erau foarte multe traduceri din literatura universală. Și, bineînțeles, nu aveau vreo tentă politică sau ceva de genul ăsta. Bine, nici nu mă interesa pe mine politica la 10-11 ani. Erau cărți bine scrise. Dar erau și cărți impuse de propaganda comunistă. Trebuia să le citești… Gândul meu era mereu la cărțile din bibliotecă, la cele bune, pentru că instinctiv simțeai dacă o carte este bună sau nu.
Și ele nu erau impuse de programa școlară…
Nu erau impuse. Ți se impuneau singure prin text, prin mesaj. Te fascinau și treceau din mână în mână. Erau recomandate de alți copii și se dădeau mai departe.
În 1977, părăsești România și te stabilești în Germania, la Düsseldorf. Cum s-a întâmplat? Pentru că aveai un serviciu bun. Predai franceza la Reșița, și nu într-o fundătură oarecare.
Da, când am plecat eram profesor de franceză la Reșița, care este un oraș foarte frumos.
Ce te-a silit să faci acest pas? Doreai mai multă libertate? Erai hărțuit de Securitate? De pildă, în zona noastră, în URSS, KGB-ul nu putea să doarmă liniștit până nu te vedea turnător, o simplă unealtă în mâinile lui. În prima fază, erai învinuit de ceva: ai spus un banc despre Brejnev, nu apreciezi destul de înalt realizările socialiste sau erai învinuit că citești cărți românești. Îți puneau în față așa-numitele „crime”, apoi îți ziceau: „Vezi, noi cunoaștem abaterile tale ideologice și politice, dar te iertăm, trecem peste asta, suntem oameni serioși, dar fii și tu. Fii omul nostru”. Oferta lor era însoțită întotdeauna și de o listă de avantaje: medicamente, în cazul în care ai fi avut rude bolnave, călătorii în străinătate, posturi bine plătite… Dacă nu erai de acord să colaborezi, treceau la metode mai dure: amenințări, îți înscenau alte chestii și mai grave. Cum a fost în cazul tău?
Metodele de racolare erau cam aceleași în toate țările fostului bloc comunist. Atât că la noi, în România, nu era Brejnev, nu era Uniunea Sovietică. Uniunea Sovietică era „fratele mai mare” și noi eram – nu-i așa? – popoare înfrățite cu „Poporul-frate sovietic”. Noi l-am avut pe Ceaușescu.
Chiar dacă nu locuiai în URSS, URSS-ul se simțea și la Reșița?
„Fratele mai mare” era peste tot și avea grijă să-ți dea peste cap dacă făceai vreo mișcare greșită. Indirect, prin oamenii lui, prin uneltele bine instruite. Îndoctrinarea era foarte bine pusă la punct. Și se făcea din fragedă copilărie. Învățam la școală cât de superbă e Uniunea Sovietică, cât de frumoasă e Moscova. Cât de bine se trăiește acolo. Era și un post de radio, dar pe care nu-l asculta absolut nimeni. Era o dată pe zi, jumătate de oră. Se numeaVorbește Moscova. Ascultam în copilărie Radio Prichindel, după aia am ascultat și alte emisiuni pentru copii. De ce nu oi fi ascultat Radio Moscova? Nu știu. Ba știu. Pentru că nu mă interesa, mă plictisea. Bine, nu era pentru copii, era pentru toată lumea.
Constrângerea se manifesta prin faptul că erai controlat, nu că stătea unul exact lângă tine și se uita la mâinile tale, dar știai tot timpul că nu poți să spui sau face ce vrei. Când lucram ca profesor, mai povesteam câte un banc prietenilor, în cancelarie. Deci erau și ei profesori. Eram foarte tânăr. Într-o zi, a venit un coleg la mine și mi-a spus: „Fii atent, tu povestești bancuri din astea… cu Ceaușescu, cu… știi tu, da? Ei bine, să nu le mai povestești”. Și ăla era un așa-zis prieten. El a murit între timp, dar am auzit după aia că era turnător. Poate că era nu turnător amabil, uman, în sensul că „ține-ți naibii gura, ca să nu fiu obligat să te torn”. Nu-mi închipui azi să vină cineva la mine și să-mi spună: „Vezi, spui niște glume periculoase și nu e bine”. Mi-ar părea ridicol așa ceva. Pe-atunci, nu puteai să publici ce voiai. Bineînțeles, era cenzură peste tot. Am scris o povestire cu un tip care aștepta tramvaiul într-o stație. Nimic altceva. Era o proză umoristică. Aștepta omul de vreo doi ani în stația de tramvai. Și tramvaiul nu mai venea.
Probabil, nu-și dădea seama că așteptă pe o linie părăsită.
Exact. În acea stație timpul trecea mult mai repede. Era o povestire de vreo două pagini. Am propus-o unei reviste și redactorul-șef mi-a zis: „Mie îmi place foarte mult chestia asta, dar n-o public și nici n-o bag la mine în sertar, la păstrare”. „De ce n-o publici dacă ți-a plăcut?” îl întreb. Mi-a întors hârtiile ca și cum ar fi ținut în mână un exploziv. Deci, repet: omul aștepta tramvaiul, nu făcea altceva nimic, nu vorbea de politică, nu spunea bancuri, dar nu era bine. Și-mi mai zice redactorul: „Eu am o listă clară cu prozele pe care pot se le public. Ele trebuie să fie un ritual muncitoresc”. Țin minte și azi sintagma asta, dar nu știu ce e ăla ritual muncitoresc. Ce, trebuia să apară niște muncitori în povestire, care lucrau spre binele socialismului? Povestirea trebuia să fie optimistă, luminoasă. Ceva de genul ăsta. Astea erau indicațiile clare pentru ca o proză să fie publicată. Am stat și m-am gândit: măi, aș putea să fac o chestie haioasă, comică, dar așa ceva eu nu pot să scriu, nici dacă aș vrea, nu am cum, adică e grotesc, e incredibil, nu are nicio legătură cu realitatea, mie îmi place literatura, fanteziile, imaginațiile. Așa că s-a terminat, am început să scriu despre un pitic, care umbla dintr-o pălărie în alta, chestii din astea, dar din nou n-a fost bine. Redactorul îmi zice: „Trebuie să mai aștepți puțin, poate un an, poate găsim noi o breșă când vom putea să-ți publicăm chestia aia cu piticul, dar cine știe ce-i cu piticul ăla, nu e simplu, știi?” Toate se reduceau la zero și perspectivele viitorului de a se schimba ceva erau tot zero și orizontul era foarte, foarte negru. Am luat o antologie franceză de texte din cotidian semnate de diferiți scriitori. Am vrut să folosesc la ore un fragment despre Paris, despre, știu eu, cum merge metroul sau o chestie din asta nepolitică. Și a venit directorul și, văzând cartea pe masă, mi-a zis: „O să vă aduc o carte românească, dar cu asta nu te duci la ore”. Atât, nu a trebuit să-mi spună mai mult nimic, ideea era clară: cu o carte din capitalismul dușman din Vest nu poți să te duci în fața elevilor, că e otravă. Și eu voiam să le vorbesc copiilor despre cum merge metroul la Paris. Ce putea să fie foarte periculos aici? Deci, așa erau văzute lucrurile atunci. Azi chestia asta îți pare comică.
Adică, toate erau duse până la absurd?
Păi, nu erau duse până la absurd, făceau parte din absurd. Totul era absurd, toată realitatea era absurdă. E și azi absurdă, dar în alt fel. Deci, era ca în pușcărie. Și mi-am zis: „Domnule, ce să fac? Ăsta e viitorul meu? Eu vreau să scriu, să povestesc”. De patru ori am fost luat la Securitate. Noroc că nu m-au trecut pe răboj, adică, ieșeam curat de acolo. Odată au vrut să mă capteze, eram în anul patru. Mi-au propus o colaborare fructuoasă, să predau franceza la București. Îmi puneau la dispoziție un cabinet fonetic, care era foarte la modă pe timpul acela. Deci, cine avea cabinet fonetic, ăla era… Nici nu exista în România, cred că numai Securitatea avea așa ceva. Eu eram naiv, nu m-am prins de la început. Vine la mine un tip în civil, josuț, și zice: „Domnule, v-am ales să predați pentru noi”. Nu a spus că e de la Securitate. „Ne-am gândit la dumneavoastră. Sunteți un student foarte bun și pozitiv și am vrea să predați franceza la București și să vă duceți, din când în când, în Franța”. A dat norocul peste mine, mi-am zis.
„Și eu ce trebuie să fac?” Nu l-ai întrebat?
Ba da, l-am ascultat și eram atât de fericit că nu mi-a trecut prin cap că ar putea fi de la Securitate. M-am gândit, domnule, că s-a convocat cine știe ce comisie și, mă rog, au ales ei acolo niște oameni. Chestia că l-au chemat și pe taică-meu cu câteva zile înainte să discute, să se uite la el. Ei nu voiau niște lichele sau niște pramatii. Ei voiau niște oameni normali, care să nu bată la ochi, care să fie corecți, dar e greu să lucrezi în Securitate și să fii cinstit și onest, că, până la urmă, tot pramatie ești. Păi, dacă lucrezi în Securitate, înseamnă că ești, la urma urmei, un porc. E clar. După ce l-am ascultat, am zis: „Domnule, e interesant”. Ce perspective aveam eu după absolvire? Să mă duc, încălțat cu cizmele de cauciuc, undeva la țară, să lucrez acolo. Repartiția era obligatorie. Nu puteai zice: „Eu rămân în Timișoara. Nu”. Era o listă făcută de dracu’ știe cine: „Acestea sunt locurile”. Și trebuia să te duci la Vișeul de Sus sau mai știu eu unde, atât. Nimeni nu refuza asta, pentru că rămâneai șomer și șomeri în comunism nu existau. Și atunci, l-am întrebat: „Și eu ce trebuie să fac?” „Să predai franceza!” Păi, normal, să predau franceza, dar pe mine totuși mă bătea gândul: cum vine asta? Să-mi ofere totul, să mă trimită și în Franța. Domnul, foarte amabil, a plecat și nu mi-a dat niciun fel de explicații. Mi-a dat o adresă, care, am aflat mai târziu, nici nu exista. Mi-am dat seama că ăsta era un tip care recruta oameni pentru Securitate. Și dacă ziceam da, lucrurile se aranjau imediat. Când a văzut că pun întrebări, că nu mă bucur, probabil că și-a zis: „Nouă nu ne trebuie un tip din ăsta”. M-au lăsat în pace, nici nu mă urmăreau. Ei au vrut să mă recruteze, au fost și la decan, s-au interesat dacă nu sunt un tip ciomăgar, bețiv. Nu m-ar fi luat. Dar după un timp, când lucram ca profesor (acum nu povestesc lucruri fantastice), am fost de două ori scos de la ore, dus la Securitate și luat la întrebări. Pentru că odată povestisem ceva unui tip. Acela era un turnător, care a crezut că eu vreau să organizez o grevă în bazinul carbonifer din Anina. Ceea ce era o tâmpenie. Eu făcusem o glumă, o fantasmagorie. Și ăla s-a dus și m-a turnat la Securitate. Nu știa cine sunt, că eram nou.
În fine, când reveneam din Germania în România, în operațiunea de urmărire a mea erau implicați vreo patru oameni, care, pe rând, se ocupau zi și noapte de mine. Mă urmăreau pas cu pas prin oraș și eu nu știam asta. Am aflat aceste lucruri mai târziu. De pildă, când stăteam la lac, pe ponton, unul din ei stătea îmbrăcat la costum, pe partea ailaltă, și se uita la mine. La Timișoara se întâmpla la fel. Deci, când veneam din Vest, cu pașaport german, mă urmăreau pas cu pas. Ăsta a fost sistemul de control din anii „fericiți”, din epoca de aur a comunismului.
