- Ce acțiuni întreprind intelectualii din România și Republica Moldova pentru a opri acest război?
- Cât de importantă este vocea lor în acest context?
- Pot face ei ceva? Fac?
Cuvântul „război” l-am auzit, pentru prima dată, pe prispa casei, la bunica, când eram o copiliță de vreo 7-8 ani. Cu siguranță, nu puteam pătrunde în profunzimea sensului la acea vârstă, dar îmi amintesc și acum ce simțeam… înțelegeam că e ceva groaznic, devastator. Înțelegeam din privirile bunicii, din mimică, gesturi că… „a fost greu” sau, cum se spune în popor, „nici dușmanului nu-i dorești așa ceva”. De fapt, ce emoții putea transmite bunica?, ea care a rămas văduvă de razboi, cu doi copii mici… decât durere și tristețe.
Tot pe la acea vârstă, în anul 1992, am trăit emoția războiului, deja în adevăratul sens al cuvântului. Era primăvară, miezul nopții, când a bătut cineva la ușă și ne-a comunicat că „vin cazacii, a început războiul”. Eram copil, dar înțelegeam că toată grozăvia pe care bunica o povestea ca pe o istorie din cărți se poate întâmpla cu mine, cu familia mea. Părinții, care n-au trecut prin ororile războiului, tot ce au putut face la acel moment, din șoc și frică, a fost să mă ia pe mine și surioara mai mică și să mergem „în deal”, cum spuneam noi, adică peste drum, la bunica… să fim grămăjoară. Aud și acum vocea bunicii „să ascundem fetele/copiii”, văd și acum… stăteam eu și verișoarele mele într-o gaură, lângă vatră, unde se uscau lem- nele, ascunse, înfricoșate… vin cazacii. Cine-s ei? De ce vin la miezul nopții? Ce vor de la noi? Întrebările unui copil care nu gă- sea răspuns, dar înțelegea că e ceva groaznic, că războiul nu cruță pe nimeni: copii, tineri, bătrâni… mame și tați, bunei și bunici, fii și fiice.
În esență, frica de război este implantată în majoritatea omenilor acestui colț de pământ greu încercat de la cea mai fragedă vârstă. Este transmisă, undeva, la nivel genetic.
După mulți ani, aceleași emoții și trăiri le-am avut în acest an, în luna februarie, când a doua zi după ce venisem de la munte, din Ucraina, am fost telefonată de sora mea ca să-mi comunice vestea teribilă – Ucraina a fost atacată. Priveam imaginile la televizor și nu puteam să cred că așa ceva se poate întâmpla în secolul al XXI-lea în spațiul European. La câteva zile de la invazia rușilor, pe străzile Chișinăului, vedeam tot mai multe mașini cu numere de înmatriculare ucrainene, iar în hypermarketuri – ucraineni, în mare parte femei și copii, în căutarea lucrurilor de primă necesitate.
M-am întrebat atunci, „ce pot face? Cu ce îi pot ajuta pe cei care au fugit din calea războiului, pe cei care au lăsat în urmă tot în ce au depus suflet o viață?”
În primul rând, am încercat să nu abandonez activitățile zilnice de până la declanșarea războiului în țara vecină, să-mi continui activitatea profesională, să ofer puținul care-l pot oferi în situația creată.
În al doilea rând, indiferent de șocul și frica care m-a cuprins în acele zile, am încercat să-mi păstrez cumpătul și echilibrul. În calitate de cadru didactic am considerat că îmi revine sarcina, chiar și când eram devastată de informațiile din social-media, să am grijă, în măsura posibilităților, de moralul discipolilor prin propriul comportament. Or, teama generată de o posibilă evoluție radicală a conflictului este greu, dacă nu chiar imposibil, de ignorat. Reieșind din amintirile cu privire la război și impactul pe care l-a avut asupra mea, am încercat, să discut cu tinerii (studenții) despre emoțiile, fricile lor în raport cu situația
din regiune, încercând să inspir speranță și optimism.
Am discutat despre informarea greșită, dezinformarea în social-media, verificarea informației din mai multe surse.
Nu în cele din urmă, am încercat să promovez activitățile de voluntariat în rândul tenerilor, prin propriul exemplu, prin promovarea valorilor general umane: integritate, solidaritate, empatie, bunătate, altruism. O altă acțiune întreprinsă în acest sens a fost participarea la activitățile demarate de către instituția în care activez, la acțiunile de solidarizare întru susținerea refugiaților civili ucraineni, donarea din salariu în contul deschis pentru ajutorarea refugiaților, în colectarea lucrurilor de primă necesitate pentru persoanele refugiate din țara vecină. Realmente, conștientizez că este o contribuție insignifiantă în oprirea acestui război, dar cred cu vehemență că toate acțiunile de solidaritate și coeziune cu poporul Ucrainean slăbesc moral opresorul. Consider că intelectualii au fost, sunt și vor fi o voce și o forță invincibilă. Populația are nevoie de modele pozitive, integre, cu princii morale de viață, iar intelectualitatea, prin valoare sau calități, poate servi drept exemplu în situația în care ne aflăm.
