Tatăl Nostru
Tatăl Nostru ca‑re‑le
eşti în Cer şi pre Pământ
sfințească‑se numele Tău
pe timp de pace
când înfloresc copacii
și păsările se întrec cântând
și pe timp de război
când cerul a crăpat în două
de atâtea-mpușcături
zi și noapte cerul plouă cu rachete și obuze
mor copii nevinovați
mor în burta Mamei sale
înainte să se nască
curge sângele ca râul
cu lacrimi amestecat 40 de zile grele
în cel mai barbar război
cel mai mârșav fără seamăn
Dumnezeu este cu noi
Ucraina-i Țara noastră cea din care geografic
nu cedăm un centimetru chiar și dacă vom muri
de la mic și pân la mare cine-a pus mâna pe armă
plin de răni stă la hotare zi și noapte ne-clin-tit!
asta știe fi-e-ca-re!!!
Pâinea noastră cea de toate zilele
dă‑ne‑o nouă astăzi
și o gură de apă de ploaie
şi ne iartă nouă greşelele noastre
că a Ta este împărăția
slava şi puterea
Ucraina va re-naș-te
din cenușă și ruine!
Ucraina n-a murit !!!
în numele Tatălui
al Fiului şi Sfântului Duh Amin.
04.04.2022
Și în Luțk se trage cu arma, Cine‑i următorul???
Anul 1968, Ungheni, peronul gării feroviare. Din garnitura cu 17 vagoane, în preajma unuia era mare îmbulzeală, cineva pe cineva petrecea. Unde? Nu știa nimeni. Mai marele era un sergent care vorbea cu toți în rusă. Cineva râdea, cineva plângea, cineva își sărută iubita, cineva părinții, surorile, frații. Mă aflam și eu printre ei, un tânăr cu 18 ani proaspăt împliniți, care trăgea la cântar nici mai mult, nici mai puțin, 56 de kg. greutate. Firav, fără pic de mustață, care despre armată a auzit doar de la cei care se întorseseră ca despre un loc unde se formează bărbații adevărați și atât. Eram petrecut la armată cu tot alaiul: prieteni de școală, părinți, surori și celelalte rude care au vrut să mă petreacă la cătănie.
În Luțk, după aproape o săptămână petrecută la un centru de recrutare din Chișinău, am ajuns după miezul nopții. Mă așteptau 2 ani de cătănie în armata sovietică, cot la cot cu alți tineri de aceeași vârstă din toate cele 15 republici sovietice: ruși, ucraineni, beloruși, evrei, estonieni, lituanieni, cazaci, gruzini, armeni, uzbeci, azeri, toate naționalitățile. Am înnoptat într-un club care se afla pe teritoriul unității militare cu nr. 43195, pe niște scaune, care și cum a putut. Dimineața, m-am trezit cu încălțămintea furată, în loc mi-au pus o pereche de cizme cu două numere mai mici de cât purtam eu. Ne-au aliniat și ne-au dus pe jos la baia care se afla în centrul orașului. O clădire mare din cărămidă roșie pe care scria, deasupra unei uși din metal, „Laznea” (baie), de-asupra altei uși „Perucarnea” (frizerie). Șchiopătam, o cizmă mai avea și câteva cuie care-mi intrau în călcâi. Ne-am întors în unitate unde am fost tunși chilug timp de o lună, soldații trebuiau să aibă frizura de trei milimetri înălțimea părului, doar că sub piele. Arătam ca niște năluci. Nouăzeci la sută slăbănogi, estonienii nu cunoșteau rusa deloc, se uitau la sergenții care ne muștruluiau, cu niște ochi bulbucați și mari cât cepele, repetând după noi toate comenzile. Din automatul „Калашников” am tras de 4-5 ori, în schimb, marșurile de 5 sau 10 km, pe cel mai spurcat timp, erau ca ciupercile după ploaie, cum numai le trecea prin cap ofițerilor, unul mai „bun” decât altul.
Comandantul unității militare era un ofițer în rang de general-maior, cu numele de familie Воробьёв, șeful statului major, colonelul Лопушанский, un rus și un ucrainean. Ultimul, după părerea mea și nu numai, era cred că cel mai iubit și stimat de majoritatea ostașilor care i-au cunoscut atârnarea corectă și în egală măsură cu toți militarii, indiferent de ce grad militar dețineau. Acest orășel curat, cu o mulțime de unități militare, biserici care erau folosite drept depozite, cinematografe, restaurante și sute de cafenele ieșite ca ciupercile după ploaie aduna cu sutele localnicii cu care puteai să schimbi o vorbă, să întrebi cât e ora ca să nu întârzii la apel. În câteva luni de zile, m-am obișnuit cu inscripțiile de pe panourile de reclamă, magazine, denumire de străzi, peste o jumătate de an, am citit și prima carte din biblioteca unității în limba ucraineană. Doi ani de zile, s-au scurs repede de încet sau încet de repede, rezultatul rămâne același. Un album cu o mulțime de fotografii îmi amintesc și astăzi de acele zile, luni, ani petrecuți într-o cazarmă cu zeci de paturi și ordinea care era obligatorie, în urechi a rămas până astăzi ceea ce ni se repeta zi de zi: пункт первый… „командир всегда прав”, пункт второй… если „командир не прав”, читай пункт первый și basta.
Suntem în 2022 și din 24 februarie sunt, 24 din 24 de ore posibile, cu ochii pe sticla calculatorului, privesc știrile de pe front, în secolul XXI știrile de pe front. Nu pot să cred, nu-mi vine să cred și de ce n-aș crede dacă Federația Rusă a intrat în Ucraina și bombardează zilnic oraș după oraș. Recent, la 18:28, cuvânt în cuvânt, cu scopul de a distruge rezervele și infrastructura (cu de la sine voie), armata rusă a lovit depozitele de combustibil din Lvov și Luțk aflate în Vestul Ucrainei. În fiecare zi, se bombardează noi și noi localități populate de oamenii care trăiesc cu gândul că acest război, dacă nu azi, atunci mâine, va lua sfârșit. La Moscova, gândesc cu totul altfel, sau nu mai gândesc demult și deloc. Realitatea e cu totul alta spre deosebire de ce li se comunică rușilor, atât celor de pe front cât și celor rămași acasă să-i susțină. Propagandă și minciună, minciună și propagandă.
Astăzi
astăzi acest orășel Luțk
oraș care mi-a furat
doi ani din tinerețe
oraș în care-mi era cunoscută
stradă cu stradă casă cu casă
și o mulțime de oameni pașnici și nevinovați
a fost bombardat-at-at-at-at mișelește și cu cruzimea
unei fiare rănite de moarte
care se zbate în agonie
și face prostie după prostie
pentru că așa vrea țarul
și tras la indigo o mare parte
de susținători descreierați
și Ucraina rezistă-rezistă
ceea ce privesc zilnic
de la ecranul calculatorului
mi-a răcit sângele în artere
deja îmi pot da bine seama
ce se poate întâmpla
și cu noi cei de la hotare
cu Ucraina case distruse
zeci de răniți care zac în bălți de sânge
pe fundalul tehnicii militare
arse distruse abandonate
războiul ia amploare
cu el s-a deprins peisajul
s-a deprins aerul îmbibat
cu miros de praf de pușcă
și sânge civili puși cu fața la pământ
unii au mâinile legate la spate
străzi și stradele pline cu cadavre
unele împușcate în ceafă
pentru mai multă încredere lacrimi
și țipete de groază calvar tablou apocaliptic
să vezi și să nu crezi e imposibil
peste puterea creierul uman
așa nu se mai poate cedează mintea
nu și stoicismul ostașilor
ei s-au deprins cu moartea
și asta-asta-asta nu e bine
nu e bine deloc nu e bine
05.04.2022
