Theodor W. Adorno afirma că ,,a scrie poezie după Auschwitz este un act barbar.” Boris Gumeniuk, una dintre vocile emblematice ale poeziei ucrainene de azi, nu crede că va mai putea scrie poezie după sfârșitul războiului. Cu toate acestea, mai găsește puterea sau tăria, aflându-se pe frontul din Donbass, în pauza dintre lupte, în tăcerea plumburie dintre două orori, să sondeze adânc realitatea din jur. Să adune secvențe, frânturi, gânduri, impresii, într-un mozaic însângerat, care va reda, pentru totdeauna, chipul infernal al ororii, plăsmuit din așchii de os, pete reci și întunecate de sânge, scrâșniri din dinți, fețe cenușii sau identități frânte.
În viziunea câtorva texte ale lui Gumeniuk, incluse în volumul Poezii din război, publicat în 2014 la Kiev și traduse în limba română de către poetul Dumitru Crudu, războiul dezvăluie o latură în care grotescul se îmbină cu atrocitatea, hilarul cu disperarea, simțul orientării geografice sau spirituale pare dispărut pentru totdeauna, într-un decor format din corpuri mutilate sau sfâșiate, cu viscerele la vedere. Cerul de un senin cenușiu pare o rană deschisă, supurând deasupra întregului pământ. Ipostaza omului soldat, așa cum apare ea în aceste câteva poeme, dezvăluie o latură civică și una traumatică.
Un prim poem ne arată că în cadrul războiului, acest malaxor thanatic, spațiul înconjurător pare distorsionat, iar corpurile par să-și fi pierdut conturul uman, devenind niște mase amorfe, o materie încarnată, mutilată, desprinsă parcă din picturile unui El Greco. Tragismul situației dezvăluie o estetică a urâtului în tranșee și este accentuat de apariția unor ,,pescăruși pe câmpul de luptă”, care, în mod neașteptat, se apropie de cadavre și încep să le ciugulească. Sunt scene de un grotesc oripilant. O imagine de-a dreptul oximoronică redă faptul că pescărușul, simbol al unei purități și al unei eleganțe picturale, a coborât, s-a apropiat de câmpul de luptă, de trupurile neînsuflețite, într-un firesc de-a dreptul morbid: ,,Pe nepusă masă, pescăruși pe câmpul de luptă/ Aș mai înțelege dacă ar fi ciori/ pentru că ciorile dintotdeauna se hrănesc cu trupurile războinicilor,/ ciorile, care, de altfel, nu fac nicio diferență între/ carnea eroilor noștri sau a dușmanilor”. Mirarea este cu atât mai accentuată, cu cât, într-un astfel de moment sumbru, în alte dăți, alte tipuri de zburătoare, datorită simbolisticii lor sepulcrale, s-ar fi pretat la un asemenea festin: ,,Eu încă mai pot înțelege porumbeii/ care s-au obișnuit să ciugulească gunoiul oamenilor./ e oarecum firesc că le vor smulge părul năclăit/și în craniile lor găurite de gloanțe/ își vor face cuiburi/ nu m-aș mira/ eu mai înțeleg vrăbiile/ pur și simplu le e foame ciripind vesel/ ciugulesc din buzunarele morților/ (doar întâmplător atingându-le orbitele)/ rămășițe de pâine pesmeți zahăr cafea/ Și tot ce mai găsesc/ sunt niște trofee de război/ care niciodată nu o să le mai folosească celor uciși.”
Până la urmă, conștientizarea acestei realități teribile duce la o demitizare a ideii de frumos, în contextul războiului care anulează orice imbold spiritual sau al unei dinamici colective, ducând, inevitabil, la o ariditate a teritoriului, atât din punct de vedere germinativ, cât și uman sau identitar: ,,încerc să mă conving că penele lor sunt trandafirii de la soare,/ și nu de la sânge/ că numai flamingo e roz/ de la cantitatea de creveți mâncați/ că pescărușii nu pot deveni așa de repede trandafirii/ de la carnea mâncată a celor căzuți/de ambele părți/ (pentru a se obține un efect ornitologic de tipul ăsta/ războiul ar trebui să nu se mai termine niciodată)/ Ei zboară deasupra câmpului de luptă/ pe care nu mai ai cum să-l/ mai ari de acum încolo/ nu mai ai cum să mai ridici case pe el/ să mai semeni pâine să mai naști copii”.
Alt poem cutremurător vorbește despre experiența deprinderii unor tehnici de luptă care pun în prim-plan supraviețuirea soldatului, posibilă chiar și cu prețul crimei, a uciderii inamicului, într-o manieră lipsită de bravadă sau festivism, dar care subliniază simțul datoriei: de data asta tu/ ai făcut totul ca la carte/ așa cum te-a îndrumat instructorul/ instruit în/ Legiunea Franceză/ Ia și împușcă/ niciodată nu împușca rând după rând/ dacă vrei să împuști omul/ împușcă-l o dată/ fii respectuos față de cel/ pe care vrei să-l împuști/ dă-i o șansă/ dacă vrei să-l împuști/ nu-l împușca în cap asta e/ echivalent cu a poza/ tu doar nu ești ucigaș/ ești soldat/ nu te gândi niciodată că în fața ta e un molâu/ din clipa când te vei gândi așa/ mama ta poate deja să în- ceapă să te plângă/ niciodată nu te gândi.” Sfâșiat de această contradicție între a fi om sau criminal, între viață sau moarte, soldatul descoperă dimensiunea tragicului care, așa cum scria Gabriel Liiceanu, în cartea sa, Tragicul, acesta e perceput ca o întâlnire a ființei cu propria sa finitudine înțeleasă ca o limită supremă. Retorica tranșeelor vorbește despre milă, disperare, salvare și menținerea integrității mentale în tot acest haos vindicativ. Alt text se deschide cu metafora războiul ca maternitate. Tonul e dureros, sfâșierea interioară transpare cât se poate de limpede în aceste versuri: ,,Ce știți voi cum se nasc soldații?/ Voi nu știți cum se nasc soldații./ Războiul naște soldații”. Proba supremă a curajului și a supraviețuirii ca soldat este, încă o dată, depășirea propriilor limite, atât cele spirituale, cât și cele carnale, după care urmează o maturizare parcă impersonală, oglindă interioară a mutilărilor și a compromisurilor, a renunțărilor și a ratărilor, prin care acesta a trecut de-a lungul întregii perioade: ,,La urmă, va fi tocat mărunt-mărunt/ cu lopeți de genist/ Și va fi despicat cu baionete./ Dacă și după toate astea/ Va mai continua să trăiască/ Și va rămâne în viață/ Și va mai continua să lupte/ Și o să rămână la toate rece/ Atunci va deveni nemuritor/ Aidoma granitului/ Atunci va deveni bun la toate”.
