Acel 24 februarie nouă nu ne prevestea nimic tragic. Erau Dragobetele.
Ziua a început cu o dimineață frumoasă. De obicei, la cafea trec prin filtru știrile. Atunci nu am reușit. Ne‑am petrecut băieţii la școală și vorbeam cu soțul despre bubuiturile care s‑au auzit devreme, în zori. Timpurile trădau o tensiune, un pericol, dar noi am ales să credem în raţiunea omului contemporan. În drum spre atelier am deschis Facebook‑ul și… mi s‑a luat mersul. Voiam să‑mi telefonez copiii, să‑i chem acasă, ba nu – să plec după ei, mi‑era teamă că nu vor reuși să ajungă, atât de tare m‑am speriat că vin bombele. Căutam ca o fiară prinsă în laț știrea că nu este adevărat, dar nu am mai găsit‑o nici până astăzi. Totul în jur fugea, inclusiv calmul și echilibrul. Inima rupea pieptul dorind să evadeze din lumea în care omul aruncă vieți conștient sub șenile de război. Aveam impresia că m‑am teleportat în trecut. Lumea s‑a schimbat brusc la față, mai ales realitatea pe care nu o credeam atât de crudă. În minte creșteau zidurile a fel de fel de scenarii, asemeni unor cetăţi ce te‑ar putea salva sau ar putea să te înghită. Vămile îmi păreau atât de departe, iar rușii – peste deal.
În microbuzul ce urca pe Testemițanu îmi curgeau râuri de lacrimi. Mă țineam de bara slimoasă de lângă primul scaun și nu dădeam de podea. Rimelul porni la vale, șiruri negre pe obraji, le ștergeam cu mâneca precum un copil. Viitorul se ruina în temerile mele și nu puteam accepta gândul că ne suflă în ceafă un război. Treceam pe lângă Spitalul Republican. Acolo a murit mama. Cânta radioul, vorbeau niște indieni, iar mie îmi mirosea a sânge. Șoferul mă privea prin oglindă și, ca să‑mi aline scârba, mi‑a spus pe sub mustățile ce zâmbeau șmecher:
– Las’ că nu mai trebuie să‑mi dai acei 5 lei, să‑ţi cumperi din partea mea o floare.
M‑a făcut să râd și datorită lui am râs plângând până la atelier, căutând știrea despre pace.
Pășeam grăbit și‑mi repetam că nu poate să existe în sec. XXI un război în Europa. Nu puteam să cred că omul de azi e capabil de așa ceva. Nu puteam conștientiza că fratele își poate ucide cu atâta ușurință fratele, pentru a‑și extinde grădina pe care și așa nu o poate săpa.
Am udat covorul din atelier cu lacrimi și cu ochii roșii de atâta plâns am început a picta, fiind constant cu gândul la copiii mei și la Ucraina. Ucraina, Ucraina, Ucraina, Ucraina… sărmana de ea… Copiii mei, scumpii mei, oare îi voi mai vedea?…
Aveam impresia că până seara sau dimineața poate fi luat și Chișinăul sub asediu, de care niciodată de fapt nu am scăpat…
Pânza și orizontul împărțeau privirile mele, căci gândurile îmi erau la cei peste care cad bombe. Mâinile singure pictau. În acea zi am înțeles esența spusei „Trăiește momentul”.
Am pictat Veneția. Pe ea – la care atât am visat. Tot ce plângeam intra în apele tabloului. Părea că am în suflet numai pietre, numai tăciuni, numai frică și ură, dar m‑am înșelat. Veneția primei zile de război radia lumină și atâta pace. Cred că m‑au ajutat rugăciunile pentru Ucraina și încrederea că Dumnezeu le va limpezi pe toate, în curând.
În acel 24 februarie am pus bagajele lângă ușă, actele în pacheţel, gratii la geamuri și ne‑am mutat nopţile spre ieșire… Nu din lașitate, din dorinţa de a supravieţui. La farmacie am cerut pastile cu iod, făcându‑mi socoteli în minte: în care colţ de subsol sovietic să fugim în caz de potop. Atunci, la început de război, am învăţat să blestem fără cuvinte, să strivesc imaginar și să arunc cu pietre în barbarii care pe tata, copil fiind, l‑au dus în Siberia, care au omorât prin chinuri intelectualii în lagăre de concentrare, care au înfometat această Basarabie roditoare, care ne‑au sărăcit de identitate, limbă și istorie, care au tăiat din rădăcini memoria noastră colectivă, care au lăsat aici gropi comune cu suflete ce și azi se aud de sub var, care au făcut ca oamenii să mănânce oameni pentru încă o zi de viaţă, care și acum ar face toate acestea din nou dacă Ucraina ar cădea, care ni l‑au furat pe Dumnezeu, iar acum în numele Lui omoară. Care după mai mult de 30 de ani de independenţă și limbă romănă, la noi acasă, ne spun „Gavari na celaveceskam iazîke”. Am fost și am rămas pentru ei neoameni, dar oare când vom conștientiza? Represiunile ne‑au făcut să fim lași, iar asta e cea mai puternică armă pentru cucerirea din interior. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte ar trebui să fie azi, dar noi nu avem atâta voinţă și nici putere, iar alţii ar spune că nici motive nu avem. În schimb, Moldova și‑a deschis larg ușile în acest moment tragic pentru ţara vecină, a ajutat, a adăpostit, a mângâiat, fapt de care sunt mândră.
24 februarie – Dragobete e din nou o sărbătoare furată, și iar de ruși. E o dată despre un început de război. Comemorarea va umbri lumina dragostei. Amarul și teroarea din această zi s‑au așternut peste inimile noastre, ca un strat gros de polietilenă ce nu se va descompune secole la rând.
