După trei ani de război, întrebările mele nu se mai termină. Încă mă mai întreb: ce înseamnă războiul? E doar nimicire a unei națiuni de către alta în numele unor interese/strategii politice, e doar crimă intenționată și (fals) justificată? Dacă e doar atât, tema mă depășește. Însă mă tem că nu este. Pentru că războiul are loc între oameni. Sunt oameni care au pus mâna pe armă ca să ia viața altora. Oameni (fiii, soții, frații, tații cuiva) care au fost convinși că războiul e unica soluție, cărora le‑au fost stimulate instinctele de apărare, le‑a fost adusă la paroxism frica de moarte, ca să spună „da!” morții fără remușcări. Oameni care au acceptat slujbe, funcții, roluri, sarcini ce îi exclud ca oameni.
Și ce învățăm din acest șir interminabil de atrocități? Ce schimbă ele în viața noastră? Cât trăim în vecinătatea morții, n‑ar fi firesc ca fiecare dintre noi să se întrebe zilnic în ce fel alege să răspundă propriului instinct de autoconsevare: revărsându‑și neliniștile, frustrările, furia, ura în acte de violență asupra altcuiva sau căutând căi de a ajunge la un dialog cu celălalt, la soluții de conviețuire? Să se întrebe: oare voința mea, în căutarea propriului bine/ confort, în asigurarea viitorului meu, nu mușcă din binele/confortul/viitorul celuilalt? Felul meu de a fi ce sentiment hrănește în sufletul altora? Cu aceste întrebări îmi trăiesc fiecare zi, de când a început războiul.
Dacă nu putem opri moartea altora, ar trebui cel puțin să o lăsăm să ne învețe cum să trăim. Cu puțin efort, putem cultiva în(tre) noi mai multă bunăvoință, compasiune, grijă, înțelegere și toate câte ne definesc ca oameni.
