Acest titlu ar putea să șocheze pe cineva, dar nu pe cei care cunosc bine istoria, mai ales din zona aceasta a Balcanilor și Europei de Est. La fel, i‑aș surprinde pe mulți cosângeni și copământeni dacă aș afirma că nici al Doilea Război Mondial nu s‑a incheiat de facto. Doar a avut o întrerupere de câteva decenii. Opinie la care subscrie istoricul Octavian Țâcu și pe care a exprimat‑o în cadrul întâlnirii cu profesorii și copiii de la Liceul „Ginta Latină”, care a avut loc la sfârșitul lunii aprilie, anul curent. Întâlnire care a fost organizată de profesoara de istorie Claudia Barbaroș. De aceeași părere este și colonelul în rezervă Anatol Caraman, participant la războiul din 1992 de la Nistru, invitat și el la evenimentul în cauză, conștient de faptul că Rusia de astăzi, care se consideră o continuatoare a Uniunii Sovietice, nu s‑a dezis niciodată de ambițiile sale imperiale și șovine de a cotropi și supune alte popoare. Dar să trecem direct la câteva spicuiri din luarea de cuvânt în fața liceenilor și a profesorilor de la Liceul „Ginta Latină”.
În anul 1992 a fost un război de apărare. Între malul stâng și malul drept al Nistrului n‑a avut loc niciun conflict militar pe baze interetnice, cum se mai afirmă eronat, pentru că nu erau niciun fel de premise pentru acest conflict. A fost un război de revanșă, după cum v‑a povestit istoricul Octavian Țâcu. A fost un răspuns la evenimentele de aici, de la noi. Cunoașteți că la 27 august 1991 Parlamentul nostru a votat independența, de aici s‑a început toată bătălia. Nu de la limbă, cum spun unii, deși și acesta a fost unul din pretexte, dar motivul principal a fost pierderea influenței politice, militare și administrative asupra ținutului acesta dintre Prut și Nistru, reocupat în anul 1940, la 28 iunie. Statul Republica Moldova, în special conducerea de vârf, președintele, structurile de forță au depus eforturi maxime ca între noi, adică între Republica Moldova și rămășițele Armatei a 14‑a și guvernul nelegitim instalat banditesc la Tiraspol, contrar regimului constituțional, să nu aibă loc ciocniri militare. Primele incidente au avut loc în toamna anului 1991, la Comrat și la Dubăsari, unde apar și primele victime – din ascunziș se trage dintru‑un aruncător de grenade și sunt omorâți patru polițiști. A doua ciocnire apare atunci când sctructurile de forță ale Republicii Moldova încearcă să restabilească regimul constituțional în localitatea Dubăsari, care atunci încă era sub controlul Chișinăului. Brigada cu destinație specială trece Nistrul pe pod și, la intersecțiua șoselei Chișinău–Poltava–Camenca–Tiraspol, drept la marginea orașului, între Lunga și Dubăsari, un grup înarmat de mercenari, de bandiți a deschis foc pe neașteptate asupra polițiștilor noștri. La prima etapă au rănit câțiva polițiști, unii au decedat și s‑a restabilit ordinea de drept în orașul Dubăsari. Ministerul de Interne a întărit această localitate, acest raion, a întărit comisariatul, dublând contingentul operativ de serviciu cu 32 de polițiști bine pregătiți, cu experiență. Râbnița a fost primul orășel care a cedat presiunilor, apoi raioanele de sud din stânga Nistrului, deci rămăsese numai orașul Dubăsari.
Vreau să vă vorbesc și despre alt eveniment. După votarea în Parlament, la 27 august 1991, a independenței, imediat a fost depusă cererea la Asambleea Națiunilor Unite ca să ne fie recunoscută statalitatea și hotarele. Și iată că la data de 2 martie 1992, președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, a fost invitat la Asambleea Națiunilor Unite, unde anume s‑a pus în discuție recunoașterea noastră. Și atunci Moscova, văzând că pierde controlul asupra acestui teritoriu, a pregătit atacul asupra comisariatului de poliție din Dubăsari. Dimineața au blocat podul, au blocat orașul, au înconjurat comisariatul de poliție din Dubăsari. Însă Mircea Snegur, plecând la Asambleea Națiunilor Unite, a lăsat un mesaj clar, care a fost adus la cunoștință în structurile de forță ale noului stat, de fapt poliția noastră națională, alte forțe militare noi atunci nu aveam. Ca să nu ne lăsăm provocați și să nu intrăm în operațiuni militare de război direct cu inamicul. Deși se cunoștea că ei pregătesc o ofensivă în direcția Chișinău pentru a recăpăta puterea militară, apoi administrativă și politică. Ofițerul de serviciu, căpitanul Ion Levința, a raportat la timp, de dimineață, ce se întâmplă în jurul orașului. Ordinul ministrului de interne a fost același: nu răspundeți provocărilor, vom încerca să deblocăm situația. Pe parcursul zilei s‑au purtat tratative între Ministerul de Interne și forțele separatiste de la Tiraspol, care se subordonau Moscovei. Tratativele n‑au dat niciun rezultat. Înspre noapte ei au pregătit două batalioane de mercenari aduși din întreaga Rusie – localnici erau foarte puțini –, care au început să atace din două direcții comisariatul, din spate și din față. Dar înainte de aceasta s‑a întâmplat o nenorocire neprevăzută de nimeni. La ora 10, la comisariatul de poliție din Dubăsari vin doi tineri de 15‑16 ani, un băiat și o fată, și anunță unitatea de gardă că la discoteca de la fabrica de textile din spatele comisariatului, în clubul acestei fabrici, doi tineri în stare de ebrietate, de 15‑16 ani, cu un pistol‑mitralieră amenință că împușcă toți tinerii care dansau acolo. Evident că ofițerul de serviciu a dat ordin să se meargă să fie neutralizați acești doi tineri, care aveau un pistol‑mitralieră Kalașnikov. Dubăsari e un orășel mic și, cum au apărut polițiștii, chiar dacă erau în haine civile, imediat au fost recunoscuți și cei doi au tras o rafală de mitralieră în direcția polițiștilor, care s‑au orientat și s‑au ascuns după copaci, stâlpi și clădiri. Polițiștii i‑au provocat ca să‑i atragă înspre ei și s‑au îndepărat de comisariatul de poliție. Deși aceștia trăgeau rafale în direcția polițiștilor. Între timp, căpitanul Sidcenco a reacționat la aceste împușcături. Se întorcea de undeva cu șoferul lui, cu un automobil al miliției, care a trecut de partea separatiștilor din cadrul Ministerului Republicii Moldova. Sidcenco și acel șofer erau cunoscuți cu polițiștii care erau la operațiunea dată, anterior au făcut serviciul împreună în același comisariat din Dubăsari. Și iată că lângă o stație de pe o stradă din orășelul Dubăsari, polițiștii noștri au ocupat o poziție pentru a‑i neutraliza pe cei doi tineri. În acest timp se apropie cu atomobilul căpitanul Sidcenco, din automobil îl vede pe plutonierul major Smochin ținând pistolul îndreptat în direcțua acelor doi tineri, care puteau fi neutralizați mai înain‑ te, dar cum poți să‑i împuști când ei erau niște copii. Noi eram instruiți ca orice infractor să fie neutralizat și luat viu, dar nu nimicit. Când s‑a apropiat Sidcenco de Smochin, care de fapt era Smochină, și‑l întreabă dacă este viu, sănătos, plutonierul spune că ține infractorul la țintă și în timpul acesta răsună o rafală, un cartuș îl nimerește pe Sidcenco în frunte, două în piept. Căpitanul Sidcenco cade jos și atunci s‑a pornit un detașament de mercenari din Rusia și, ajungând în drept cu ei, întreabă ce s‑a întîmăplat. Aceștia doi spun „mî zavalili dvuh rumân”, adică „am doborât doi români”. Eu, la timpul respectiv, am cercetat detaliat acest caz, atunci și dosar penal a fost, dar el s‑a pierdut, de fapt a fost furat, și au început speculațiile referitor la acest caz. Mercenarii s‑au urcat în remorca camionului de model KAMAZ și au plecat. Polițiștii l‑au lăsat pe Sidcenco acolo, cu șoferul lui, șoferul era viu, și s‑au retras în comisariatul de poliție, unde au raportat situația. Ofițerul de serviciu, căpitanul Ion Levința, fiind un ofițer cu experiență, avea vreo 33‑34 de ani, era trimis acolo în deplasare, (eram din același comisariat de poliție, din Orhei) în ajutor comisariatului de poliție din Dubăsari. A ordonat ca tot efectivul să ocupe poziția de apărare a comisariatului, a baricadat ușile, ferestrele cu toată mobila care era în comisariat, primul etaj de jur împrejur. Și cred că la 20 de minute după reîntoarcerea grupului operativ comisariatul a fost atacat. S‑a raportat Ministerului de Interne, s‑a întrebat dacă deschidem foc sau nu – eram 32 de polițiști și erau și unele arme și muniții serioase în comisariat, pistoale‑mitraliere și cred că erau și câteva mitraliere. Lupta aceasta a durat de la ora 10 seara până la patru dimineața. La ora patru dimineața ei au învins polițiștii și au pătruns în comisariat. I‑au capturat pe polițiștii noștri și i‑au dus la Tiraspol. Ceea ce vedeți astăzi pe rețelele de socializare, pe Tik‑Tok, ce prezintă Federația Rusă, toată propaganda aceasta informațională prezentându‑i pe ai lor eroi și jertfe în războiul din Ucraina, așa și atunci au procedat. După ce i‑au capturat pe polițiștii noștri, i‑au dus la Tiraspol și acolo i‑au închis într‑o încăpere de doi pe trei metri, împărțindu‑i în două grupe, și au început să‑i tortureze. I‑au torturat practic o lună întreagă. Despre acest caz s‑a mai vorbit la Televiziunea Națională, ca replică la declarația unui rătăcit, Leonid Tabără, istoric care nu s‑a dezis de doctrina sovietică, Dumnezeu să‑l odihnească, că n‑a știut ce spune. El, într‑o altă emisiune, ne‑a prezentat pe noi, Ministerul de Interne, drept criminali și vinovați de începerea operațiunilor militare și de război cu Transnistria și noi am fost nevoiți să venim la o altă emisiune cu replica cuvenită. Anume la acea emisiune au partcipat acei care au fost reținuți și torturați la Tiraspol. Îi torturau ca să semneze declarații împotriva statului Republica Moldova. Erau câțiva polițiști foarte tineri, eliberați din armata sovietică poate de un an, un an și jumătate, aveau 20‑22 de ani. Atât de crunt au fost torturați acești polițiști și totuși ei n‑au semnat. Ministerul de Interne a efectuat o operație destul de complicată și a capturat generali, alte căpetenii importante pentru regimul creat de Kremlin la Tiraspol și i‑a schimbat pe acești deținuți.
Aici îmi amintesc de alt episod, de la Tighina, după operațiunile militare care au avut loc pe data de 28 iunie, când s‑a încheiat pacea între Mircea Snegur, președintele Republicii Moldova, și președintele Federației Ruse Boris Elțân, la Moscova. La 28 iunie am început să facem schimb de prizonieri – cei pe care eu i‑am capturat în Tighina și i‑am transmis întregi și nevătămați, după ce i‑am dezarmat. Mai mult ca atât, i‑am hrănit, i‑am transmis comisariatului în tertoriu. Ei au fost aduși la schimb într‑un autocar de lux în acele timpuri, un Icarus. Iar ei i‑au adus pe ai noștri într‑un camion de model Zil‑130, bătuți, schingiuiți, torturați, și i‑au descărcat ca pe niște bușteni la Chițcani.
A fost un război împotriva libertății și independenței noastre. Libertatea aceasta înseamnă simbolurile noastre naționale: stema cu vulturul și crucea, tricolorul, limba română, îmbrăcată în haina ei firească, grafia latină. Aceasta înseamnă cultura noastră și credința creștină ordodoxă. Iată ce înseamnă libertatea pentru care am luptat. Pentru aceste sfinte valori la Nistru s‑a luptat, ca noi să ne făurim destinul, viața pe pământ. Mai mult ca atât, în 1992, toate unitățile de poliție, fiind naționale, au luptat cu tricolorul. Și eu în orice liceu, când sunt invitat, vin cu un tricolor. Deoarece în faza a doua a operațiunilor de luptă în orașul Tighina, la care am participat, eu am primit ordin ca a treia companie de carabinieri să pătrundă în oraș, să ajutăm forțele constituționale republicane în menținerea ordinii de drept și să creăm un drum spre structurile de forță din centrul orașului Tighina. Și iată acest drapel îl vedeți acum în unele filme documentare, pe un turn. Acest tricolor a fost înălțat pe acel turn de compania trupelor speciale de carabinieri din Cimișlia. La fabrica „Floare”, o altă fortăreață apărată de noi în Tighina, Ungheni Prut l‑a instalat. Ungheni Prut a mai instalat acest tricolor pe școala nr. 6. Și acolo unde eram eu la punctul de comandă, la intersecția străzilor Comunismului și 1 Mai în Tighina, lângă cinematograful numit „Drujba”, tot acest tricolor a fost instalat. Eu am rămas comandant în orașul Tighina, nu voiam să ies și să cedez orașul. Noi cu atâtea jertfe l‑am recucerit. Eu am pierdut o companie în luptă, 10 morți, vreo 60 de răniți, m‑au recompletat a doua oară cu alte unități și acum să‑l cedez, pur și simplu?
S‑a intrat în oraș din două direcții, din nord și din sud. Eu eram responsabil de direcția sud, din partea Căușenilor. Venise un regiment întreg de blindate aeropurtate ale armatei ruse, care au aterizat pe aeroportul din Chișinău. Au adus niște ostași tineri. E clar că eu i‑am oprit acolo unde era punctul de comandă și le‑am spus: voi nu treceți. Erau câțiva generali, acum își aduc aminte și subalternii mei, și un general striga, așa cum sunt ei deprinși, că sunt stăpâni peste tot. Și striga: ,,Kapitan, u tebea 15 minut”. Adică: colonele, ai 15 minute. Și eu i‑am răspuns că aici este pământul meu și nu cedez, rugați‑vă la Dumnezeu ca eu să nu dau ordin ca aceste caracatițe de metal să ardă ca paiele, că acolo erau deja câteva aprinse. Cu comandanții de batalioane din acest regiment, vreo patru ofițeri în grad de maior, am făcut cunoștință, s‑au apropiat de mine, au început să mă roage. Prima întrebare a fost de ce aici e bătaie, eu le‑am zis că aici e bătaia dintre noi și ruși. Atunci, ce căutăm noi aici ca forțe pacificatoare, ofițeri instruiți la Academia Militară de la Moscova? Unul dintre ei îmi zice: tare nu vrem să murim aici. Comandantul unității mă convingea să ies de pe poziții și la sfârșitul zilei m‑am retras din oraș. La marginea orașului m‑a întâlnit generalul Mihai Mămăliga, viceministrul de interne. Noi am cedat politic și cumva mediatic, dar toate operațiunile de luptă care ni s‑au pus ca misiune le‑am îndeplinit și întodeauna am dat inamicul înapoi. Atunci, cum am pierdut războiul? Vă zic cum. Era atunci grupul parlamentar Viața Satului, așa‑zișii agrarieni, și l‑au forțat pe președintele Mircea Snegur să meargă la Moscova și să semneze decizia lor, una lașă și rușinoasă. Deci, nu este adevărat că n‑am dorit să luptăm. V‑am adus și exemplul propriu. Noi nu voiam să ne retragem de pe câmpul de luptă și forțe aveam, la acel timp, destule ca să înfrângem inamicul și să instaurăm la Tiraspol regimul nostru, constituțional. Eu vreau să fie pace. Dar dacă vrem pace, trebuie să ținem minte ce ne‑au învățat strămoșii noștri: vrei pace, trebuie să fii gata de război și dacă vine dușmanul, să‑l înfrunți.
