Eu sunt născută în familie de țărani. N‑au fost părinții mei nici pedagogi, nici doctori, nici arhitecți, nici… M‑au făcut pe mine. Eu sunt născută înainte de război. Am trecut prin foamete, bombardamente, evacuare… Le țin minte pe toate. Dar să mă întrebați de copilărie, n‑am ce vă spune… Știu numai atâta că mama a vrut să ia de la un soldat neamț covățica în care făcea pâine și el a scos revolverul să îl pună mamei în piept… și eu m‑am repezit și l‑am mușcat de mână să nu o împuște pe mama. El mi‑a tras un picior că m‑a lățit cizma aceea a lui soldățească. Multe am văzut, multe de toate am văzut. De copilărie eu n‑am ce să‑mi amintesc, nu știu ce‑i aceea copilărie, n‑am știut cu ce se joacă copiii. Nu, n‑am avut cu ce să mă joc, că nu‑i era nimănui a joacă atunci… Toți copiii erau pe deal, între spice, după ce se cosea… și, Doamne ferește, și buzunarele ni le întorceau pe dos, nu cumva să aducem două spice, două grăunțe acasă… Era cumplit. Vreme de război.
În ’60 m‑au chemat aici, în teatru. Era toamnă… 22 de ani împlinisem. Țin minte când repetam Năpasta, în club, unde călcai și se rupea podeaua la uzina „V.I. Lenin” sau la Palatul Pionierilor, sau în altă parte. 22 de repetiții în nouă zile. A fost o premieră de zile mari. Am participat cu Năpasta la Festivalul Internațional al Dramaturgiei Române de la Moscova alături de alte 59 de teatre. Îmi amintesc și‑acum de Radu Beligan, Alexa Visarion, Mircea Albulescu, Dina Cocea, cum au venit aici și au văzut spectacolul la noi, la Bălți. Pe mine m‑au cuprins și miau spus „bravo”. Am fost invitați la Moscova să ni se înmâneze premiile. Teatrul din Bălți a luat cinci diplome! Cele mai multe premii le‑am luat noi cu Năpasta. Și mi se părea că toți moscoviții mă văd pe stradă și toți știu că eu sunt premiată. Cât îi trebuie pentru fericire unui artist. Ce să vă spun eu vouă? Atunci erau în vogă actorii din fondul de aur al României, da’ la noi, în Chișinău, nu prindea România. Noi trăiam în marginea orașului, m‑am cățărat cu vecinul meu pe acoperiș și ne‑am pus antenă… Vedeam România cum văd azi Chișinăul. Eram la curent cu toate spectacolele. O dată în săptămână, cele mai bune spectacole din țara românească le vedeam la televizor.
Maestrul Volontir vedea acolo unde se putea ajunge doar cu spiritul.
Dacă am să vă spun, n‑o să mă credeți. Erau zile întregi în care noi nu schimbam o vorbă. O vorbă. Eu am trăit 57 de ani cu Mihai. 57 de ani… Asta nu e o zi și nu e o săptămână, dar parcă a fost o clipă… Atât de repede au trecut. Noi ne‑am cunoscut atunci când ne‑am văzut la Căușeni, când veniseră ei în căutare de artiști. La 8 decembrie am depus cerere și la 8 ianuarie, a doua zi de Crăciun, ne‑am înregistrat civil. Dar înainte de asta, noi am fost în deplasare și a alunecat autobuzul într‑un șanț, și ne‑am așezat pe burtă, așa, că nici tractorul nu ne‑a putut scoate până dimineața. Pe la ora trei ne‑au scos de acolo. Eram plini de glod și hai să ne descurcăm, că la ora unu trebuia să mergem la Oficiul Stării Civile, mire și mireasă. Eu și Mihai ne‑am dus și ne‑am înregistrat și cu asta tot. Nici martori n‑am avut. Și la ora trei ne‑am dus în deplasare. Eram înregistrați de‑acuma, eram soț și soție oficial. Iată așa am început noi viața. Și… eu am fost motorul. Eu le‑am pornit pe toate. Maestrul Volontir era mai cu măsură, mai calculat, mai echilibrat. Da’ eu – nu! Dacă acum trebuie, eu am să mă desfac, azi trebuie făcut lucrul ăsta, și nu mâine. Mâine o să apară altceva. Azi trebuie de făcut. Prin ’67 am început să fim filmați. A început cu Se caută un paznic și a mers, și a mers mai departe… 43 de filme sau 44.
Iată, să vă povestesc cum erau zilele lui de lucru de‑a lui. Noi trăiam în cartierul 8, de la cartierul 8 până la autogară erau 6 km. Noaptea nu mai mergea niciun transport (atunci știți cum era cu interurbanele astea). Și el se ducea noaptea… Eu veneam cu el să îi țin de urât până la gară, stăteam până se porneau troleibuzele și veneam acasă. Dar mai ales iarna, când era frig. Și el se ducea la Chișinău, cu primul transport, se întorcea înapoi și seara juca spectacol la teatru. Iată așa ritm de viață a avut el. Și eu îi aranjam totul. Doamne, îmi amintesc când am fost noi în ’64 la Chișinău, la „Eminescu”, cu Năpasta. Și toți erau tinerei, și Nicolae Dabija, și Valeriu Matei, toată pleiada ceea, scriitorimea ceea tânără venise la el. Dar veneau și la Bălți ca să vadă o premieră… Ce vremuri!
